Argintărie

Noţiune sinonimă cu orfevrăria, argintăria desemnează străvechiul meşteşug al prelucrării metalelor preţioase prin ciocănire (= au repousse), decupare, traforare (= ajur), turnare, cizelare, incizare, filigranare etc. Ea denumeşte în acelaşi timp şi totalitatea obiectelor rezultate din asemenea prelucrări.

Primele mărturii ale domeniului datează din neoliticul timpuriu, adică de acum şase-şapte mii de ani, înmulţindu-se considerabil în epoca bronzului şi în etapele ulterioare ale istoriei universale. Iniţial, arta prelucrării aurului şi argintului se limitează exclusiv la confecţionarea unor mici idoli antropomorfici, în ale căror forme extrem de sintetice trăsăturile omeneşti devin uneori greu recognoscibile, fiind mult geometrizate. Epoca bronzului însă ne pune dintr-o dată în faţa unei mari varietăţi de orfevrării, cuprinzând, aşa cum s-a mai spus, „... aproape tot ceea ce omul este în stare să creeze şi azi în domeniul aurului: podoabe, obiecte de paradă, însemne de putere” se înţelege, pe lângă obiectele foarte numeroase şi diverse cu destinaţie cultică - sau de uz diurn. Toate aceste categorii de obiecte sunt executate fie din aur sau argint în stare pură, fie din aliaje produse prin contopirea celor două metale preţioase în proporţii variabile. Obiectele executate în argint sunt adeseori poleite cu aur.

Pe măsura diversificării lor morfologice şi funcţionale se amplifică şi repertoriul decorativ al argintăriilor. Alături de străvechea spirală cu toate variantele ei, simbolizând soarele, apar noi elemente astrale şi mitice, stilizări geometrice şi florale, motive zoomorfe şi antropomorfe, reprezentând figuri izolate sau scene din viaţă dintre cele mai variate. Pentru a le spori aspectul fastuos, ele sunt frecvent încrustate cu pietre preţioase şi emailuri policrome, potenţând astfel, prin propriile culori şi străluciri, efectele decorative ale acestora.

Evul mediu preia şi duce mai departe somptuoasa artă a metalelor preţioase din antichitate, adaptând-o propriei suprastructuri, îndeosebi cultului creştin. Proliferează acum acele tipuri de obiecte cu forme şi funcţionalităţi specifice - cruci, cădelniţe, căţui, ripide, anaforniţe, cristelniţe, panaghiare, candele, ferecaturi de cărţi, de cruci, de icoane şi de racle, chivoturi, potire, discose etc. - al căror repertoriu decorativ şi iconografic incumbă de asemenea elemente noi cu semnificaţii adecvate aceluiaşi cult, fără să înlăture însă integral vechile motive geometrice, fitomorfe şi zoomorfe de largă circulaţie, ci dimpotrivă reţinându-le, uneori aidoma, alteori derivate în noi stilizări, dar numai cu funcţii pur decorative, lipsite de înţelesurile lor primare. Cu această menire, ele alcătuiesc de regulă cadrul în care apar noile reprezentări, înfăţişând figuri şi scene biblice, mai cu seamă din viaţa lui Iisus şi a Fecioarei Maria, din vieţile Evangheliştilor şi ale Apostolilor, precum şi ale celorlalte personaje aparţinând istoriei sacre. Ca şi argintăriile antice, orfevrăriile creştine sunt încrustate foarte frecvent cu pietre scumpe, semipreţioase şi emailuri, iar pe lângă vechile tehnici de prelucrare şi decorare, cunoaşte o considerabilă răspândire acum, mai ales în lumea bizantină, tehnica filigranului, cu îndelungatele sale tradiţii orientale. Se cuvine să mai relevăm că toate marile stiluri care s-au succedat în istoria generală a artelor au marcat cu trăsăturile lor caracteristice şi domeniul orfevrăriei. De aceea, se poate vorbi de o argintărie clasică, elenistică, romanică, bizantină, gotică, renascentistă, barocă etc.

Bogatele zăcăminte aurifere de pe teritoriul patriei noastre, în. special cele din Transilvania, au favorizat apariţia şi dezvoltarea artei metalelor preţioase în spaţiul intra şi extracarpatic încă din epoca neolitică, aşadar chiar din faza inaugurală a meşteşugului. Un idol antropomorfic, spre exemplu, descoperit în 1912 la Moigrad, jud. Sălaj, „...face parte din rândul celor mai vechi obiecte de aur lucrate vreodată de om”, iar „... ca dimensiuni, nu are termeni de comparaţie în tot ce s-a descoperit şi se cunoaşte până astăzi ca aparţinător civilizaţiilor neolitice din lume”.

Formele, ornamentele şi destinaţiile obiectelor de aur şi argint executate pe teritoriul ţării noastre se înscriu, cu unele trăsături proprii, în ansamblul comun al marilor culturi eurasiatice din epocile bronzului şi fierului, fiind dominate iniţial de acelaşi străvechi motiv spiralic, alături de care îşi fac loc treptat alte motive simbolice, fie geometrice, fie vegetale, zoomorfe şi antropomorfe. La o înflorire fără precedent ajunge orfevrăria în Dacia preromană. A intrat în legendă somptuozitatea vaselor folosite la festinul organizat cu tâlc de regele Dromichete în cinstea puternicului său adversar Lysimach, iar despre cantitatea obiectelor de metale preţioase pe care le-au capturat romanii din cetăţile dacice, după înfrângerea lui Decebal, se spune că a fost atât de mare, încât „...a produs scăderea cu 10% a preţului aurului şi argintului în Imperiul roman”.

De la sfârşitul secolului al IV-lea datează faimosul tezaur găsit în 1837 la Pietroasa, judeţul Buzău, supranumit Cloşca cu puii de aur, „care, până la descoperirea mormântului lui Tutankhamon, în 1923, a reprezentat cel mai mare tezaur istoric cunoscut în lumea veche”. Cu un secol mai târziu îşi fac apariţia primele mărturii de orfevrărie creştină cunoscute până acum pe teritoriul ţării noastre. Este vorba de un frumos pectoral circular din secolul al V-lea, găsit într-un tezaur la Someşeni, judeţul Cluj, lucrat în aur nativ şi decorat cu o cruce evazată de tip pattee în câmpul central, încadrată la rândul ei de ornamente circulare şi semicirculare ajurate. Mărturiile se înmulţesc odată cu descoperirea tezaurelor creştine de la Histria, Apahida, Garvăn-Dinogeţia şi altele în care s-au găsit obiecte de aur şi argint cu destinaţie cultică, reprezentând în primul rând cruci, simple sau relicviare, dar şi podoabe obişnuite decorate cu astfel de simboluri.

Se consideră că „Cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi următoarele două veacuri reprezintă etapa de maximă dezvoltare a artei metalelor preţioase în cele trei ţări române” şi că „legăturile de adevărată simbioză artistică dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania au dus la o sinteză nouă cu însuşiri proprii, constituind o latură cu totul originală în evoluţia acestui gen”. Sinteza la care se referă exegeţii s-a produs mai ales în Moldova şi Ţara Românească, acestea aflându-se la confluenţa înrâuririlor bizantine, primite prin filieră balcanică şi a celor gotice venite prin intermediul Transilvaniei, în primul rând.

Cele mai puternice ateliere de orfevrărie se aflau la Braşov, Sibiu, Cluj-Napoca, Bistriţa, Mediaş, Sighişoara, care s-au şi constituit în bresle încă din secolul al XV-lea. Aici îşi comandau frecvent voievozii munteni şi moldoveni obiectele de aur şi argint cu destinaţie laică sau religioasă. Asemenea comenzi se făceau şi atelierelor bizantine, dar nici unele, nici altele nu exclud existenţa unor ateliere autohtone în Moldova şi Ţara Românească. Săpăturile arheologice atestă cu certitudine existenţa unui astfel de atelier, în secolul al XV-lea, la Suceava, bunăoară, din care s-ar putea să provină vechile ferecaturi de pe mult-discutatul sicriu al Sfântului Ioan cel Nou, despre care se ştie acum că datează din prima jumătate a veacului al XV-lea, demonstrându-se chiar că acestea ar fi cele mai vechi opere de argintărie medievală din Moldova. Sunt temeiuri care îngăduie să se presupună că existau încă de pe atunci asemenea preocupări, dacă nu pe lângă toate mănăstirile noastre, măcar pe lingă unele dintre ele. Este adevărat că cele mai vechi argintării medievale din Ţara Românească - respectiv cădelniţa de la Tismana şi paftaua de la Curtea de Argeş, ambele din secolul al XIV-lea - au fost lucrate în Transilvania; că ferecătura unui Evangheliar moldovenesc caligrafiat de Gavril Uric în 1436 ar fi tot de provenienţă transilvăneană şi că Ştefan cel Mare însuşi ar fi comandat în 1470 somptuoasa cădelniţă de la Putna vreunui atelier braşovean sau bistriţean. Nu e mai puţin adevărat însă că remarcabila ferecătura din 1487 a Tetraevanghelului de la Humor a fost executată sigur „în Mănăstirea de la Humor”, iar cele două ripide din 1497, ale Mănăstirii Putna, considerate capodopere ale orfevrăriei româneşti din toate timpurile, au fost lucrate sigur în Mănăstirea Putna, ele constituind mărturiile cele mai grăitoare ale măiestriei la care au ajuns atelierele autohtone de argintărie în epoca ştefaniană, dar nici pe departe singurele. Alte obiecte mai puţin somptuoase, dar executate tot în Moldova, precum şi numele unor argintari ca Antonie din Bistriţa şi Standul aurarul, care au lucrat la Curtea marelui voievod, pledează în acelaşi sens.

Noi nume de orfevrieri sunt atestate în secolul al XVI-lea, iar începând cu secolul al XVII-lea numele lor devin tot mai cunoscute în Moldova ca urmare a constituirii primelor bresle de argintari, la Suceava şi la Iaşi, în ale căror statute se prevedea, printre altele, obligaţia membrilor componenţi de a-şi semna lucrările, fie cu numele întreg, fie cu monograme, fie cu anumite semne emblematice. Astfel, prin 1610, la Mănăstirea Dragomirna lucra un argintar care semna cu formula tradiţională: „Robul lui Dumnezeu Gligorie Moesiu zlătar a făcut”. O activitate îndelungată a desfăşurat la Putna, în secolul al XVIII-lea, argintarul Rafail care îşi semna lucrările, după cum vom vedea, şi cu numele întreg dar şi monogramat într-un mic medalion cu contur de inimioară.

Circulaţia argintăriilor de toate categoriile din Transilvania în Ţara Românească şi Moldova ca şi interferenţele stilistice ale acestora vădesc şi pe această cale permanenţa legăturilor dintre cele trei ţări româneşti, iar corespondenţele izbitoare dintre repertoriul lor decorativ şi acela al sculpturii în piatră şi lemn, al miniaturilor şi broderiilor subliniază unitatea structural-stilistică a culturii şi artei româneşti. Cele mai numeroase şi mai importante opere de orfevrărie românească se păstrează la Muzeul de artă al României, la muzeele „de istorie din Bucureşti, Cluj, Sibiu, Alba Iulia, Mediaş, Sighişoara, în patrimoniile unor biserici din întreaga ţară, dar mai cu seamă în colecţiile Mănăstirilor Tismana, Hurezu, Bistriţa-Vîlcea, Putna, Suceviţa, Neamţ, Trei Ierarhi, Dragomirna, Voroneţ, Probota, Slatina, Secu etc.

Însumând, potrivit unei evidenţe aproximative, cam patru mii de obiecte, patrimoniul românesc de argintărie ilustrează toate tehnicile de prelucrare manuală a metalelor preţioase, aproape toate categoriile de obiecte laice şi religioase care se pot confecţiona din ele, precum şi un bogat repertoriu de motive decorative cu adânci rădăcini în timp şi spaţiu. Ca necropolă a celui mai strălucit voievod român, Mănăstirea Putna trebuie să fi dispus de un impresionant tezaur de argintărie. Documentele atestă numeroase şi generoase danii făcute acestui lăcaş fie de către ctitor şi urmaşii săi voievozi, fie de către unii dregători sau simpli credincioşi. Vicisitudinile istoriei au dus însă la pulverizarea celor mai multe dintre ele. Oricum, din epoca lui Ştefan cel Mare nu au mai rămas în patrimoniul Putnei decât cădelniţa de la 1470, ferecătura din 1487 a Evangheliarului de la Humor, o ferecătura din 1488 a craniului Sfîntului Ghenadie, ripidele din 1497 şi o serie de obiecte mărunte - agrafe, nasturi, cercei, aplice - extrase din mormintele voievodale cu prilejul deschiderii lor în 1856. Celelalte obiecte - ferecaturi de cărţi, de cruci şi de icoane, cădelniţe, căţui, candele, sfeşnice, cristelniţe, potire, colivare etc. - datează din epoci ulterioare (sec. XVI-XIX).

Întrucât la capitolele consacrate manuscriselor, icoanelor şi crucilor am prezentat, ori de câte ori a fost cazul, şi ferecaturile acestor categorii de obiecte, considerându-le integrate lor, ca părţi componente ale unui tot unitar, la acest capitol, intitulat în mod expres Argintărie, ne-am propus să prezentăm celelalte orfevrării de la Putna, cu existenţe şi destinaţii funcţionale de sine stătătoare.


Sus