Arhitectura iniţială şi metamorfoze ulterioare la Putna

Problema înfăţişării iniţiale a bisericii lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna şi, mai cu seamă, a vechii sale structuri planimetrice şi spaţiale a fost îndelung controversată. Cronicile şi documentele anterioare prefacerilor din secolele al şi al XVIII-lea păstrează o tăcere aproape absolută asupra acestui fapt, iar lipsa de informaţii, ca şi amploarea prefacerilor amintite i-au determinat pe unii cercetători să opineze că actuala biserică nu mai are nimic comun cu prima ctitorie ştefaniană.

Dintr-o ştire foarte laconică înserată în Letopiseţul Putna II, se putea trage totuşi concluzia că edificiul iniţial, construit de Ştefan cel Mare, dispunea de aceleaşi spaţii interioare ca şi biserica actuală, adică cea reclădită din temelii de Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija între anii 1653 - 1662 şi restaurată apoi, succesiv, cu unele modificări, de Iacov Putneanul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de Romstorfer, în primii ani ai secolului nostru şi de Direcţia monumentelor istorice, în ultimele două decenii. Ne referim la ştirea în care se spune că Bogdan al III-lea „a răposat în anul 7025 (=1517), aprilie 22 - şi a fost îngropat în Mănăstirea Putna, în pronaosul cel mare, în partea dreaptă”. Precizarea, oarecum neobişnuită, că acest voievod a fost înmormântat în pronaosul cel mare ne îngăduie să presupunem că mai exista o încăpere care era considerată pronaosul cel mic, şi că acesta nu putea fi altceva decât un pridvor închis. Întrucât de existenţa iniţială a celorlalte compartimente nu avem motive să ne îndoim, înseamnă că biserica lui Ştefan cel Mare de la Putna a fost proiectată din capul locului în plan complex, de tip triconc, cu pridvor, pronaos, gropniţă, naos şi altar, adică exact cu aceleaşi spaţii interioare existente şi în edificiul actual. Trebuie să mai subliniem, totodată, că atât pridvorul închis, cit şi gropniţă ori camera mormintelor sunt considerate ca elemente care apar pentru prima oară în istoria arhitecturii moldoveneşti aici, la Putna.

Letopiseţul putnean citat de noi mai sus conţine unica relatare, cunoscută până acum, contemporană cu prima biserică înălţată de Ştefan cel Mare la Putna, din care se pot obţine, prin deducţie, informaţii referitoare la planul iniţial al acestei ctitorii. O scurtă descriere, mult mai târzie, a bisericii, întemeiată pe tradiţii orale şi frecvent citată în literatura aferentă, ne-a rămas de la Ion Neculce care spune că Ştefan cel Mare „aşe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăvită, mai mult aur decât zugrăvală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară”, adăugind că aceasta fusese acoperită cu plumb.

Independent de Neculce, aceeaşi tradiţie este consemnată pe la 1761 şi de Vartolomei Măzăreanu în a sa Istorie pentru sfânta Mănăstire Putna; „Ni-au spus unii părinţi, scrie autorul, că sfânta biserică cea de piatră din sfânta Mănăstire Putna, întâi au fost presto tot zugrăvită şi acoperită cu plumb; iară Vasile voievod (adică Vasile Lupu), dintru oarecare pricini, ar fi stricat-o până în temelie şi apoi de al doilea au zidit-o şi n-au zugrăvit-o, nici au acoperit-o cu plumb”.

Nedispunând de suficiente informaţii, fie scrise, fie arheologice, referitoare la aspectele detaliate ale vechii biserici putnene, unii cercetători au încercat să le intuiască sau să le deducă din structura şi aspectele altor biserici construite de Ştefan cel Mare şi care s-au păstrat într-o stare de conservare mult mai bună. Iată, spre exemplu, cum îşi închipuia Nicolae Iorga monumentul iniţial: „în forma ei de la început, mănăstirea trebuie să se fi înfăţişat mai mică şi mult mai simplă, fiind şi cea dinţii încercare a lui Ştefan, ca ziditor de asemenea lăcaşuri. Un pridvor îngust, în care se intra, nu prin păretele din faţă, ci prin cel din dreapta, străbătut de o uşă joasă având cadru gotic de linii care se taie între ele în unghiuri drepte la capete, iar la mijloc se apropie unele de altele prin salturi în zigzag, printr-un şir de mici arcuri. Uşă gotică mai mare, cu linii care se încoardă pentru a se atinge sus, într-o întâlnire de ogivă ruptă. Tindă a femeilor, umbroasă, în care abia se descopăr chipurile de sfinţi, zugrăviţi în culori întunecate, de albastru şi vânăt mai ales. Un naos mai larg, având la dreapta şi la stîngă strane. Un altar încheind crucea pe care o alcătuieşte întreaga zidire. Pe afară ferestruici în acelaşi stil ca şi uşa de intrare. Contraforturi, răzimători de piatră cioplită, sprijină zidurile, făcute din cărămidă aparentă, uneori smălţuită verde şi galben, care alternează cu piatra, săpate de firide ce se întind de obicei într-o singură desfăşurare de la temelia de piatră până supt streşina de şindrilă ridicată sus şi aplecată pentru scurgerea uşoară a ploilor dese prin aceste văi de Carpaţi. Discuri de smalţ, cu stema ţării, cu zmei încununaţi, cu ostaşi, cu alte chipuri ce nu se pot desluşi, se înfig la întâlnirea arcelor, la linia de supt acoperiş, precum şi pe turnul unic, subţire, care se ridică pe o dibace potriveală arhitectonică, special moldovenească, deasupra naosului. Un puternic turn de clopotniţă, răsărit din mijlocul zidului de împrejmuire, are aceleaşi podoabe de piatră săpată şi discuri colorate, galbene, brune, albastre, verzi...

Deşi a trecut peste gropniţă, fără s-o menţioneze, rezultă clar din această descriere că în viziunea marelui nostru istoric vechea biserică de la Putna avea o structură planimetrică dezvoltată de tip triconc. Zece ani mai târziu, el afirma însă, în legătură cu pridvorul, că Petru Rareş, la un moment dat, si-a pus „în gând să prefacă mai frumos Putna lui Ştefan, în care la 1529 o înmormântase pe doamna tinerelelor sale, Măria. Desigur că atunci s-a clădit pridvorul închis pe care-l luminează în trei fereşti mari, mai mari şi mai îmbelşugate decât oriunde...”. După alte opinii, pridvorul acestei biserici ar fi fost adăugat abia în veacul al XVII-lea, de către Vasile Lupu, cu prilejul reconstruirii necropolei, sau şi mai târziu, în secolul ai XVIII-lea, de către Iacov Putneanul, care şi-a reînhumat părinţii la adăpostul lui.

Unii cercetători au opinat, dimpotrivă, că prima biserică de la Putna ar fi avut un plan mult mai simplu şi anume: dreptunghiular, de tip bazilical, cu o navă „centrală şi două laterale, compartimentate în naos şi pronaos. Având în vedere „Atenţia pe care Ştefan cel Mare a dat-o bisericii Rădăuţilor, scaun de vlădici, prin repararea şi înfrumuseţarea ei cu pietre de mormânt”, Grigore Ionescu, bunăoară, emitea ipoteza că „s-ar putea ca cea dintâi biserică a Mănăstirii Putna să fi avut ca model episcopia de la Rădăuţi”, iar Sorin Ulea, ceva mai târziu, „abandonând cu totul cercetarea construcţiei în sine” şi încercând să-i deducă planul iniţial „din studiul de ansamblu al evoluţiei arhitecturii moldoveneşti de la începuturile ei, în veacul al XlV-lea”, concluzionează că „Necropola ridicată de Ştefan cel Mare la Putna între anii 1466 - 1470 a fost o construcţie de plan drept, cu o singură navă, cu înalte arcade oarbe de-a lungul pereţilor laterali şi cu boltire semicilindrică sprijinită pe dublouri pierdute, la naşteri, în zidăria pilaştrilor dintre arcade, încăperile construcţiei: altar, naos şi pronaos. Cu alte cuvinte, subliniază autorul, o biserică de tipul celor care se văd la Dolheşti şi Volovăţ, dar (...) de dimensiuni notabil mai ample”. După o impresionantă demonstraţie, subminată însă de multe afirmaţii apriorice, Sorin Ulea transformă „îndrăzneaţă ipoteză” a lui Grigore Ionescu „într-o bază fermă pe care se poate construi” şi conchide „că Ştefan cel Mare a fost, într-adevăr, primul ctitor moldovean care şi-a luat Rădăuţii drept model pentru propria sa necropolă”, în ciuda caracterului apodictic al acestei afirmaţii, Sorin Ulea nutrea totuşi convingerea, ca şi Grigore Ionescu, dealtfel, „că până când nu se va întreprinde o campanie completă de sondare, exterioară şi interioară, a temeliilor şi zidurilor, monumentul nu-şi va spune taina, oricât de minuţios ar fi scrutat de ochiul istoricului de artă”. O serie de cercetări arheologice se efectuase totuşi în anii 1955 - 1956, dar rezultatele acestora au fost considerate neconcludente pentru elucidarea problemei discutate, deşi, referitor la pridvor, se constatase încă de pe atunci, aproape sigur, că temelia lui „se leagă organic de aceea a pronaosului (...), lucru întărit şi de faptul că în pridvor se află mormântul mitropolitului Teoctist, a cărui lespede a fost aşezată în timpul şi din iniţiativa lui Ştefan cel Mare”. Iată însă că în anii 1969 - 1970, se întreprinde o nouă campanie de săpături arheologice, „făcând parte din programul unor cercetări complexe asupra monumentului, destinate să fundamenteze ştiinţific restaurarea acestuia”;, cercetări care au condus la următoarele constatări esenţiale:

- actualul plan al bisericii Mănăstirii Putna este identic cu planul vechii biserici ctitorite de Ştefan cel Mare. „Ea era un edificiu de tip triconc, cuprinzând la interior următoarele încăperi dispuse în anfiladă şi marcate de ziduri pline: un naos cu două abside laterale semicirculare, finalizat prin o a treia absidă (cea a altarului); o cameră a mormintelor, un pronaos dreptunghiular; un pridvor dreptunghiular dosat întregului edificiu, cel târziu până la anul 1484”;

- zidurile bisericii „conţin în masa lor, încă de la cota pardoselii actuale, elemente de piatră de talie cu profilatură, recuperate din zidăriile unui edificiu monumental mai vechi”, respectiv, din zidurile bisericii construite de Ştefan cel Mare între 1466 - 1469;

- înainte de incendiul din 1404 (sau, după alte opinii, din 1480), interiorul bisericii „era ornamentat cu o reţea sumară de motive geometrice”, iar după această dată a fost împodobit cu „o fastuoasă pictură de cult”, realizată, probabil, până la sfârşitul secolului al XV-lea;

- la exterior faţadele monumentului au fost „înfrumuseţate iniţial cu o bogată decoraţie de discuri smălţuite”, iar ulterior, „până la jumătatea secolului al XVII-lea, cel puţin pe anumite zone, cu un strat de tencuială purtător al unei picturi policrome”;

- demontarea şi reconstruirea vechii biserici, la mijlocul secolului al XVII-lea, a fost „impusă datorită unor deteriorări survenite la fundaţie”, iar rezidirea s-a efectuat „prin suprapunere nemijlocită” peste vestigiile ctitoriei lui Ştefan cel Mare din anii 1466 - 1469;

- reconstrucţia cuprinde „în întregime aria interioară a primei biserici şi o felie din lăţimea fundaţiei zidurilor sale laterale, care să protejeze mormintele existente, pe timpul fundării construcţiei şi funcţionării bisericii noi”;

- exceptând zidul vestic al pridvorului actual, „zidurile transversale ale bisericii actuale au fost sprijinite direct pe fundaţiile rămase de la zidurile transversale ale primei biserici”;

- lângă fundaţia zidului vestic al pridvorului bisericii actuale - şi anume, în afara acestuia, mai spre vest - se găsesc „resturi din fundaţia zidului vestic al pridvorului bisericii precedente”, respectiv, al celei construite de Ştefan cel Mare, ceea ce constituie nu numai confirmarea peremptorie a existenţei sale iniţiale, ci şi dovada că, la început, acestei controversate şi contestate încăperi i se acordase un spaţiu ceva mai mare decât cel pe care-l ocupă în prezent...

Demonstrându-se astfel, în mod indubitabil de data aceasta, structura planimetrică iniţială a necropolei ştefaniene de la Putna, ca şi unele detalii semnificative referitoare la decoraţiile sale interioare şi exterioare, se impune să fie schimbaţi, în mod corespunzător, şi termenii tradiţionali ai problemei aşa-numitului prototip al stilului moldovenesc în arhitectura ecleziastică medievală, admiţând că acest prototip, pentru marile biserici cu plan triconc dezvoltat din Moldova secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi al XVII-lea, a fost, de fapt, biserica Mănăstirii Putna, construită în anii 1466 - 1469 şi nu biserica Mănăstirii Neamţu, terminată la 11 noiembrie 1497. Inversând, prin urmare, datele problemei, rezultă, fireşte, că biserica înălţării Domnului de la Neamţu, ca şi toate celelalte biserici asupra cărora s-a opinat până acum că i-au urmat exemplul - Dobrovăţul (1504), Probota (1530), Bistriţa (1554), Slatina (1561), Galata (1584), Suceviţa (1601), Solca (1620) şi altele au avut drept model vechea ctitorie de la Putna, care s-a impus ca atare atât prin funcţionalitatea, soluţiile şi proporţiile sale arhitectonice, cât şi prin aureola sa de necropolă a celui mai glorios voievod moldovean din toate timpurile.

Constatarea este deosebit de importantă, deoarece ne oferă posibilitatea recompunerii virtuale a bisericii de la Putna din aspectele bine conservate ale bisericilor ulterioare, care au imitat-o, prima şi cea mai concludentă dintre acestea fiind însăşi biserica de la Neamţu, asupra căreia s-a şi opinat dealtfel, potrivit celor mai recente cercetări, că „planimetric şi spaţial (...) reproduce în linii mari modelul necropolei lui Ştefan cel Mare de la Putna”.

Sondajele arheologice furnizează însă destule probe din care rezultă că modelul de la Putna a fost reprodus la Neamţu nu numai planimetric şi spaţial, deci nu numai în linii mari, ci şi în detaliile sale decorative, mai cu seamă în plastica policromă a paramentului, ceea ce ne îngăduie să conchidem că biserica lui Ştefan de la Putna arăta iniţial cum arată astăzi biserica sa de la Neamţu, cu unele diferenţe de dimensiuni şi, bineînţeles, cu excepţia clisiarniţei acesteia din urmă, adăugată la 1549, pe latura sudică a altarului.

Ştim de la Ion Neculce şi de la Vartolomei Măzăreanu, dar şi din alte surse, că acoperişul primei biserici de la Putna era învelit cu tablă de plumb şi că, pe lângă decoraţiile exterioare, alcătuite din discuri policrome de ceramică smălţuită, edificiul era împodobit şi cu picturi atât pe dinăuntru, cit şi pe dinafară, ceea ce s-a constat, dealtfel, şi cu prilejul săpăturilor arheologice din anii 1955 - 1956, 1969 - 1970. Un fragment din pictura originară, descoperit în anul 1968 - purtând şi o frântură de inscripţie slavonă indescifrabilă - a fost încastrat, la o dată necunoscută, deasupra uşii care duce din pronaos în camera mormintelor, constituind o modestă mărturie a somptuoasei podoabe de altădată. Picturile exterioare, însă, ar trebui să fie puse pe seama epocii lui Petru Rareş, deoarece, potrivit unor opinii mai vechi, în epoca lui Ştefan cel Mare faţadele bisericilor ar fi fost decorate numai cu discuri, cărămizi şi ciupercuţe ceramice, dispuse în frize după o veche tradiţie moldovenească inaugurată la biserica Sfintei Treimi din Şiret, atribuită lui Petru Muşat (1375 - 1391). În prezent, se ştie totuşi că, fie şi ocazional, pictura exterioară era practicată încă din vremea lui Alexandru cel Bun. Martori în acest sens se păstrează la vechea Probotă şi la biserica romano-catolică din Baia. Probota, construită - sau numai restaurată - de Ştefan cel Mare, a avut, de asemenea, pictură exterioară, din vremea sa datând, cu probabilitate, şi figurile de sfinţi din ocniţele bisericii „înălţării” de la Neamţu. Prin urmare, nu trebuie exclusă categoric existenţa unor picturi exterioare la Putna, în vremea lui Ştefan cel Mare, chiar dacă ele nu au alcătuit un ansamblu complet ca în vremea lui Petru Rareş.

Nu se mai poate stabili acum, cu exactitate, înălţimea maximă a primei biserici de la Putna, dar dacă avem în vedere lungimea şi lăţimea vechilor temelii, precum şi faptul că între acestea şi înălţime exista un anumit raport matematic, uşor variabil, ce-i drept, este aproape sigur că vechiul edificiu de aici era la fel de măreţ ca şi biserica înălţării Domnului de la Neamţu, considerată impresionantă „prin proporţiile sale grandioase, neatinse până atunci...”.

Spre deosebire, aşadar, de cercetările mai vechi, în lumina cărora Putna apărea drept „cea dintâi încercare, a lui Ştefan, ca ziditor de asemenea locaşuri”, cercetările mai recente au dus la constatarea că vechea biserică de aici „nu era un monument şovăielnic, de debut, ci, dimpotrivă, o însumare de experienţe intrate în tradiţie şi o deschidere de orizont către epocile următoare”.

Cu aproximaţiile inerente unei asemenea operaţii reconstitutive, acestea erau structura, proporţiile, decoraţiile interioare şi exterioare ale bisericii lui Ştefan cel Mare de la Putna. Investigaţiile arheologice din anii 1955 - 1956, care s-au extins pe toată suprafaţa incintei şi chiar în afara acesteia, oferă însă posibilitatea reconstituirii întregii „configuraţii a complexului monastic ştefanian şi a unora dintre metamorfozele sale ulterioare, fireşte, nu până la ultimele detalii, dar, oricum, în linii mari destul de exacte.

Mai întâi s-a putut stabili că incinta avea iniţial o formă cvasipătrată şi că era simţitor mai restrânsă decât cea actuală, iar sistemul său de fortificaţii se prezenta mai puternic şi mai dens decât îl vedem acum. Astfel, zidul de pe latura ei nordică se afla cu 25 de metri mai aproape de biserică, avea grosimea de 1,65 metri şi s-a păstrat până în secolul al XIX-lea, când a fost demolat şi reconstruit cu 25 de metri mai la nord, ceea ce a impus prelungirea corespunzătoare a zidurilor de pe laturile de est şi vest. S-a constatat, de asemenea, pe aceeaşi latură nordică, şi anume, dincolo de fundaţia zidului din secolul al XV-lea, prezenţa unui şanţ de apărare, care cu vremea s-a astupat, fiind complet nivelat în secolul al XlX-lea. Acesta înconjura, desigur, întreaga incintă, potrivit cunoscutului sistem defensiv, specific, în general, cetăţilor medievale. Celelalte laturi ale zidului perimetral urmau traseele actuale, cu excepţia porţiunii din partea nordică a turnului tezaurului, care a fost deviată spre vest în secolele al XVII-lea şi al XlX-lea şi a porţiunii din sudul turnului de intrare, deviată puţin, tot spre vest, în secolul al XVIII-lea, după cum rezultă din planurile săpăturilor efectuate la Putna în anii 1955 - 1956. Cealaltă porţiune a laturii vestice, întreaga latură sudică şi, în parte, latura estică, respectiv porţiunea dintre actuala clopotniţă şi turnul porţii, au fost masiv refăcute în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de către mitropolitul Iacov Putneanul. Se păstrează intacte din secolul al XV-lea porţiunea de zid cuprinsă între actuala clopotniţă şi fundaţia vechiului zid de pe latura nordică a incintei, precum şi faimosul turn al tezaurului, construit, potrivit pisaniei sale, în 1481, pe latura vestică, odată cu zidurile perimetrale. Fortificaţie tipică pentru epoca lui Ştefan cel Mare, acesta din urmă străjuieşte de cinci veacuri mănăstirea, fiind martorul statornic al tuturor evenimentelor care s-au produs aici în decursul impunătoarei sale existenţe, înalt de 18 m până la streaşină, turnul tezaurului este construit în stil gotic, alcătuindu-se dintr-un parter cu plan pătrat şi din trei etaje octogonale. Fiecare latură exterioară măsoară, la bază, peste 9 m lungime, iar grosimea zidului este mai mare de doi metri, fiind întărit şi de 4 contraforturi puternice. Parterul cuprinde o cameră izolată, de formă pătrată, cu tavanul boltit într-o semicalotă de cărămidă, legată cu mortar, încăperea are latura de 4,80 m şi înălţimea de aproape 6 m, iar în colţul de sud-est dispune de o boltă, care înaintează spre est, în grosimea peretelui. Camera de la parter nu comunică direct cu exteriorul, în interiorul ei se poate pătrunde numai de sus în jos, printr-o gură practicată pe latura nordică a propriului tavan boltit si, respectiv, prin podeaua camerei de la primul etaj, abordabilă numai cu ajutorul unei scări mobile, care, în caz de asediu, trebuia sa fie retrasă către nivelele superioare.

De la primul etaj în sus, accesul este asigurat prin intermediul unei scări spiralice, construită din piatră, al cărei lăcaş este adosat peretelui estic al turnului, având o formă cilindrică la interior şi paralelipipedică la exterior. Pe tot parcursul ei, această scară este luminată de trei ferestruici înguste şi are o fundaţie masivă care împlineşte şi funcţia de contrafort.

După unele opinii, la scara spiralică se putea ajunge nu numai cu ajutorul unei scări mobile, ci şi „prin drumul de strajă cu care se încheiau zidurile incintei”, ceea ce pare mai puţin probabil, deoarece turnul tezaurului trebuia să rămână inexpugnabil chiar şi în cazul cuceririi incintei, aceasta fiind, de fapt, însăşi raţiunea destinaţiei sale.

Oricum, ajungând la primul etaj, pătrunderea în lăcaşul scării spiralice se face printr-o uşă relativ scundă şi îngusta (1,60 m X 0,65 m), construită din lemn de stejar şi întărită cu legături de fier. Cadrul uşii este cioplit în piatră şi se finalizează la partea superioară într-un arc întrerupt de o decroşare dreptunghiulară. Uşa propriu-zisă este prevăzută cu cinci orificii pentru tir, cu un zăvor de fier pentru închidere şi cu un sistem de blocare printr-o grindă de lemn care culisează în pereţii laterali de-a lungul unor canale dreptunghiulare. Aşa cum se prezintă acum, această uşă datează din anul 1763 şi a fost făcută - potrivit inscripţiei săpate în propria-i ferecătură de meşterul Vichentie, stareţ al Putnei fiind pe atunci chir Pahornie.

La stingă acestei uşi, în interiorul casei scărilor, se află o altă uşă, de aceeaşi formă, cu aceleaşi dimensiuni şi cu acelaşi sistem de închidere, care duce în camera octogonală de la primul etaj, ale cărei laturi interioare au lungimea de câte 2,25 metri fiecare. Spre deosebire de camera de la parter, aceasta are tavanul boltit pe nervuri gotice, care îl segmentează în opt felii triunghiulare, corespunzătoare planului său octogonal şi dispune de două ferestre foarte înguste practicate în pereţii de vest şi de sud. Pe latura nordică a podelei se deschide gura amintită mai sus prin care se intră în camera de la parter, prevăzută cu o scară adhoc, executată odinioară din lemn, iar acum din fier.

Urcând pe scara spiralică, se ajunge la camera celui de al doilea etaj, care, în esenţă, este aidoma celei de la primul şi în care se pătrunde printr-o uşă la fel cu celelalte două descrise până acum. Constatăm totuşi, aici, că nervurile tavanului boltit sunt cioplite cu multă grijă, în piatră, şi că pe latura sud-estică a încăperii se află o vatră sau, poate, o tainiţă cu deschidere boltită, înaltă de 1 metru şi lată de 85 de centimetri, care duce undeva în sus, în interiorul zidului. Remarcăm, de asemenea, o uşă în plus, pe latura de nord, care duce într-o mică budă, suspendată pe console de piatră în afara zidului, fiind luminată, dinspre est şi vest, de două ferestre înguste, care aveau, probabil, şi rol de metereze.

Ultimul etaj nu se prezintă ca o încăpere propriu-zisă, ci ca o terasă de strajă, dar tot cu plan octogonal. Zidurile acesteia au înălţimea de peste 2 metri, sunt prevăzute cu câte două metereze pe fiecare latură şi cu un drum de strajă continuu, lat de l metru şi înalt de 55 de centimetri, construit din blocuri de piatră. Totul se încheie la partea superioară cu un acoperiş piramidal în opt ape.

Ingenios conceput, puternic şi eficient pentru epoca în care a fost construit, acest turn, destinat asigurării tezaurului mănăstiresc în vremuri de restrişte, nu dispune şi de un subsol, cu încăperi şi legături tăinuite, aşa cum se bănuia într-o vreme. Oricum, foarte importantă este pisania monumentalei construcţii, încastrată acum lângă uşa de intrare în lăcaşul scării spiralice, deoarece precizează nu numai anul, ci şi ziua în care s-au terminat lucrările întregului sistem de fortificaţii de la Mănăstirea Putna, înlăturând, prin autenticitatea sa, orice îndoieli şi controverse în această privinţă: „Binecinstitorul domn al întregii ţări a Moldovei, Io Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a zidit şi a săvârşit turnul acesta şi zidul dimprejurul mănăstirii în anul 6989 (= 1481), luna mai l”.

Ulterior, cu prilejul refacerilor din secolul al XVII-lea, jumătatea inferioară a turnului, expusă în afara incintei, a fost îmbrăcată într-o masivă platoşă de zidărie, dispusă in glacis peste zidăria originară, pentru a-i spori rezistenţa la loviturile, din ce în ce mai puternice, ale artileriei. Acest adaus a dăinuit până în vremea noastră şi a fost înlăturat abia cu prilejul restaurărilor din anii 1970 - 1972, când s-a redat monumentului înfăţişarea sa iniţială. După alte opinii, acest „scut de zidărie” ar fi fost adăugat de Iacov Putneanul, la 1760, ceea ce nu se confirmă prin săpăturile arheologice din anii 1955 - 1956.

Se ştie acum, graţie aceloraşi săpături, că în epoca lui Ştefan cel Mare, pe lingă turnul tezaurului, la Mănăstirea Putna mai existau şi alte turnuri, ale căror temelii au fost descoperite în colţul nord-vestic al vechii incinte şi pe latura estică a zidului perimetral, aproximativ pe locul actualei clopotniţe. Temeliile acestuia din urmă, spre exemplu, sunt dreptunghiulare, cu laturile de 6 X 7 metri şi cu zidurile groase de l metru.

Din capul locului intrarea în mănăstire s-a făcut pe unde se face şi astăzi, deoarece în vecinătatea vestică a turnului actual de intrare, care datează din secolul al XVIII-lea, „s-a descoperit şi a fost dezvelit în întregime un turn de formă pătrată, cu laturile de 5 metri şi grosimea zidurilor de l metru, aparţinând secolului al XV-lea”. S-a constatat că „acest turn a fost refăcut în secolul al XVIII-lea şi nu multă vreme după aceea a fost demontat”. Este posibil ca refacerea semnalată să fi fost impusă de cutremurul din 1739, dar este mai greu de justificat demontarea construcţiei „nu multă vreme după aceea”.

Cu privire la configuraţia arhitectonică iniţiala a Mănăstirii Putna, cercetările din anii 1955 - 1956 au mai stabilit că pe laturile de nord şi de est ale incintei se aflau chiliile călugărilor, construite din chirpici pe temelii de piatră legată în mortar şi că pereţii acestora erau pictaţi cu alb, negru şi roşu la interior, iar la exterior erau împodobiţi cu discuri şi ciupercuţe de ceramică smălţuită. Temeliile lor aveau grosimea de 0,50 metri, iar podeaua interioarelor era turnată în mortar.

Descoperiri importante s-au făcut pe latura de sud a incintei. Aici se aflau casa domnească, sediul egumeniei şi pivniţele mănăstirii. Temeliile lor datează sigur din vremea lui Ştefan cel Mare şi au fost construite din piatră şi mortar. Materialele arheologice găsite în această zonă demonstrează că reşedinţa domnească era o clădire fastuoasă, „cu profile bogate, lucrate în stil gotic”, că interioarele sale au fost împodobite cu fresce, iar faţadele cu discuri şi ciupercuţe ceramice pătrate sau triunghiulare, smălţuite în mai multe nuanţe de verde, galben şi maro.

Însemnătatea construcţiilor iniţiale de pe latura sudică, dar şi complicarea lor prin suprapunerea mai multor nivele de construcţii ulterioare, au impus reluarea cercetărilor în acest sector, pentru descifrarea integrală a planului pe care 1-a avut casa domnească ridicată de Ştefan cel Mare aici, potrivit unor mărturii în vara anului 1473, iar potrivit altora, „imediat după incendiul din 1484”.

În acest sens, cercetările arheologice au fost reluate în anii 1980 - 1982, ducând - cum arătam şi mai sus - la descoperirea surprinzătoare a unor morminte situate sub nivelul construcţiilor din epoca lui Ştefan cel Mare, ceea ce ar impune concluzia că pe teritoriul actualei incinte a existat, totuşi, o aşezare monahală mai veche, preştefaniană, amintită vag în unele tradiţii, confirmate acum - după câte s-ar părea - de investigaţiile ştiinţifice. Arheologii, desigur, nu vor întârzia să se pronunţe ferm în această problemă, de un mare interes cultural-istoriografic, îndată ce vor fi în posesia celor mai concludente probe.

Exceptând turnul tezaurului şi clopotniţa din colţul nord-vestic al vechii incinte, sondajele de până acum nu au lămurit încă problema dependinţelor iniţiale de pe latura vestică a incintei, mai exact, din zona pe care se află actualul muzeu al mănăstirii şi paraclisul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Se poate presupune însă că aici se afla clădirea în care funcţionau scriptoriul, scoală şi diferitele ateliere mănăstireşti sau, poate, un arhondaric. Potrivit altor păreri, aici s-ar fi aflat iniţial o clădire „care ar fi cuprins în planul ei unul sau mai multe turnuri”, inclusiv turnul tezaurului, a cărui bază „nu ar fi aparţinut unei incinte fortificate, ci unei clădiri fortificate (...), un gen de palat fortificat (la scara nevoilor noastre)”. Viitoarele investigaţii vor elucida, probabil, şi această problemă.

„Considerat în ansamblu - conchide istoricul de artă Vasile Drăguţ - complexul mănăstiresc de la Putna - aşa cum va fi arătat în timpul lui Ştefan cel Mare - prezenta, deci, o interesantă şi expresivă cezură interioară. Spre deosebire de construcţiile cu caracter civil şi militar care rămâneau legate de arhitectura gotică atât din punct de vedere planimetric, cit şi decorativ, biserica exprima, fără echivoc, opţiunea moldovenilor pentru programul spaţial de tradiţie ortodoxă. Tocmai această clară opţiune stă la baza a ceea ce, în deceniile imediat următoare, se poate considera a fi stilul moldovenesc în arhitectura medievală românească”.

Înainte de a urmări, în continuare, metamorfozele arhitectonice care s-au produs la Putna după epoca lui Ştefan cel Mare, se impune să elucidăm mai întâi problema principalelor incendii care au avut loc aici de-a lungul veacurilor, deoarece, cu unele excepţii, prefacerile respective au fost determinate, în primul rând, de ravagiile acestora.

Lăsând de o parte „defrişarea prin ardere a pădurii (...), procedeu folosit pe scară largă de către moldoveni în evul mediu, fiind atestat şi în actele de cancelarie”, cercetările arheologice din 1955 au constatat în incinta Mănăstirii Putna patru niveluri de locuire, „dintre care trei au fost arse şi refăcute în urma fiecărui incendiu”. Cronologic, cele trei incendii ar fi avut loc după cum urmează: primul, despre care se afirmă că nu ar fi menţionat în nici un document scris, înainte de anul 1484; al doilea, menţionat în analele putnene, la 15 martie 1484, iar al treilea, în secolul al XVII-lea. Aceleaşi cercetări au mai constatat că primul incendiu din secolul al XV-lea, adică cel considerat neatestat de cronici, ar fi fost mai puternic decât al doilea, adică decât cel despre care analele putnene spun că a distrus „cu desăvârşire” mănăstirea în noaptea de 15 martie 1484. Se conchide la sfîrşit că rămâne în sarcina viitoarelor cercetări să explice cauza pentru care primul incendiu „este trecut sub tăcere de izvoarele scrise”.

Juste în esenţa lor, constatările arheologice din anul 1955 sunt susceptibile totuşi de câteva amendamente: în secolul al XV-lea, la Putna, s-a produs un singur incendiu, nu două; cel de al doilea a avut loc în secolul al XVI-lea, nu la 1484, iar cel de al treilea, aşa cum se ştie, în secolul al XVII-lea, toate trei fiind atestate documentar, după cum urmează: primul, în analele putnene, la data mai sus menţionată sau, potrivit unor interpretări mai recente, la 29 martie 1480; al doilea într-o însemnare pe un minei, la data de 8 martie 1536, iar al treilea în O samă de cuvinte a lui Ion Neculce, la o dată nedeterminată din vara anului 1691.

Cu aceste precizări, rămâne valabilă constatarea colectivului de arheologi din 1955 că primul incendiu de la Putna a fost mult mai puternic decât al doilea, afectând atât dependinţele din incinta mănăstirii, cât şi biserica însăşi, după cum rezultă din analele putnene, dar şi din rapoartele asupra săpăturilor desfăşurate aici. Al doilea incendiu este considerat de proporţii mai mici, deoarece a distrus numai „casele domneşti, amândouă trapezele, bucătăria, bolniţa şi cămara”, iar al treilea a fost, probabil, şi mai restrâns, fiind provocat de leşii lui Ioan Sobieski şi de „cazacii, drăganii şi joimirii înhăitaţi cu dânşii”, pentru a-i determina pe călugări să le predea turnul tezaurului.

Lista dependinţelor mistuite de incendiul din 1536 este importantă deoarece ne arată că biserica nu a suferit distrugeri şi refaceri cu acest prilej, Iar cele relatate de Neculce despre jaful din 1691 constituie o probă istorică peremptorie că turnul tezaurului nu putea fi cucerit nici în condiţiile invadării incintei, inamicul fiind nevoit să recurgă la şantaj pentru a izbuti să-l ia în stăpânire.

La şirul sinistrelor care au provocat avarii şi prefaceri ansamblului mănăstiresc de la Putna trebuie adăugat, în sfârşit, puternicul seism din 1739.

Cu certitudine, cele trei incendii şi cutremurul menţionat au dus la distrugerea dependinţelor de pe laturile de est, de sud şi de nord, care au fost reconstruite, de fiecare dată, respectându-se „aproape întocmai planul celor dinţii şi se caracterizează prin urme de arsură, cenuşă, fragmente ceramice, cuie, cărămidă arsă la roşu, de formă pătrată şi altele”.

Daca sondajele arheologice din anii 1955 - 1956 au condus la concluzia că primul incendiu de la Putna a distrus şi zidul perimetral, cel puţin pe latura lui nordică, este mai greu de stabilit acum în ce proporţie a afectat această calamitate biserica. În orice caz, cercetările din 1969 - 1970 vorbesc de două rînduri de pictură interioară, primul fiind databil „înainte de anul 1484”, iar al doilea „până la finele secolului al XV-lea”, fără să constate însă şi două rînduri de construcţii corespunzătoare aceloraşi perioade, ceea ce înseamnă că în urma incendiului respectiv biserica a reclamat numai reparaţii, nu o refacere totală, din temelii.

S-a stabilit, de asemenea, că pereţii exteriori ai bisericii, decoraţi iniţial cu cărămizi aparente, ciupercuţe şi discuri ceramice smălţuite, au fost acoperiţi ulterior - dacă nu pe toată suprafaţa lor - „cel puţin pe anumite zone, cu un strat de tencuială purtător al unei picturi policrome”. Tot ulterior, adică la 1559, în ansamblul Mănăstirii Putna apare o nouă construcţie, ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu şi dispărută apoi în împrejurări necunoscute, despre care nu se ştie cum arăta şi nici unde anume se afla, dar care este semnalată de pisania cu stemă, încastrată acum în peretele estic, exterior, al paraclisului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Din păcate, această pisanie este ilizibilă exact acolo unde se preciza ce anume a făcut Alexandru Lăpuşneanu la Putna în luna mai 1559. Unii cercetători opinează că însuşi paraclisul, refăcut din zid în secolul al XlX-lea, pe locul celui construit din lemn în vremea lui Iacov Putneanul.

Cu excepţia acestui edificiu, în lumina constatărilor de până acum, se poate afirma că Mănăstirea Putna şi-a păstrat configuraţia arhitectonică iniţială până în vremea lui Vasile Lupu, când mai ales biserica va fi supusă unei operaţii de refacere totală, cu adevărat din temelii.

Cunoaşterea exactă a planului vechii biserici, ca şi reconstituirea în linii mari a structurii sale arhitectonice, pe căile sugerate mai sus, transpun însă într-o nouă perspectivă axiologică atât operaţia iniţiată de Vasile Lupu, continuată apoi de Gheorghe Ştefan şi de Eustratie Dabija, cât şi edificiul bisericesc rezultat din această operaţie, bine păstrat până în zilele noastre şi asupra căruia cei mai mulţi dintre cercetătorii de până acum au opinat că nu mai are nimic comun cu vechea ctitorie ştefaniană.

În sensul propriu al cuvintelor, dar şi metaforic vorbind, actuala biserică de la Putna are comun cu vechea biserică, în primul rând, temeliile perene puse de marele său ctitor, apoi structura planimetrică şi spaţială, care, sub raport arhitectonic, înseamnă deosebit de mult. Au fost refolosite, de asemenea, în noile ziduri, „încă de la cota pardoselii actuale”, numeroase „elemente de piatră de talie cu profilatură, recuperate din zidăriile monumentalului edificiu iniţial”. La toate acestea se adaugă - şi încă nu în ultimul rând - însuşi mormântul ctitorului, simbolul statornic al gloriei străbune şi al eroismului românesc dintotdeauna.

Rezultatele cercetărilor arheologice din anii 1955 - 1956 şi din 1969 - 1970, ca şi propriile noastre concluzii întemeiate pe ele ne determină să credem că demontarea bisericii la 1653 nu a fost un act de vandalism, ci unul de restaurare, în maniera epocii respective, impus lui Vasile Lupu de pericolul iminent al autodemolării edificiului prin survenirea unor deteriorări la temelii, fără să negăm însă, prin această opinie, prădarea mănăstirii, ca şi a ţării, în general, de către cazacii lui Timus Hmelniţki, exact în momentul acestei operaţii, ceea ce a dus, pe nedrept, credem noi, la aserţiunea complicităţii lui Vasile Lupu cu prădalnicul său ginere în acţiunea spoliatoare întreprinsă de acesta la Putna.

Potrivit aserţiunilor lui Ion Neculce, confirmate în acest sens şi de săpăturile arheologice din anii 1969 - 1970, Vasile Lupu a procedat în 1653 la demontarea vechii biserici şi la reclădirea ei „în succesiune imediată”, dar cunoscutele evenimente din acelaşi an nu i-au îngăduit s-o refacă „iarăşi precum au fost”, decât „din temelie (...) până la fereştri...”.

După toate probabilităţile, avariile care au impus restaurarea din anii 1653 - 1662 au survenit la temelia peretelui sudic al bisericii, deoarece, prin investigaţiile arheologice din 1955, aici s-a constatat că „Renovatorii temeliei bisericii din secolul al XVII-lea au folosit următorul procedeu: ei au săpat un şanţ lat de circa 0,30 - 0,50 m în jurul temeliei din secolul al XV-lea, mergând în adâncime până la baza temeliei din secolul al XV-lea. Acest şanţ a fost căptuşit în partea lui exterioară, pe toată adâncimea, cu loazbe de stejar legate din loc în loc cu pari de stejar, având în medie lungimea de 1,50 - 2 m şi grosimea de 0,20 - 0,30 m. În spaţiul dintre loazbe şi temelia veche a bisericii a fost turnată masa de mortar şi piatră care a făcut legătura organică cu fundaţia veche”. Cu prilejul aceloraşi sondaje s-a constatat că „Această operaţie nu a fost făcută şi pe latura de nord” a bisericii, fapt care a dus cu vremea sau, mai degrabă, cu prilejul cutremurului din 1739, la cedarea temeliei de pe această latură, prin dezechilibrare, impunând, peste mai bine de un secol, constructorilor mitropolitului Iacov Putneanul să adauge contraforturile din partea nordică a naosului şi altarului, pe care însă le-au aşezat nesimetric, „dând în acest fel un aspect neplăcut bisericii din zilele noastre”.

Aşa cum au demonstrat mai ales investigaţiile arheologice din anii 1969 - 1970, procedând la reclădirea bisericii, Vasile Lupu (1653), Gheorghe Ştefan (1653 - 1658) şi Eustratie Dabija (1661 - 1662) au respectat structura planimetrică şi spaţială a vechii biserici, fără să-i refacă însă pictura interioară şi decoraţiile exterioare, învelitoarea de plumb şi peretele plin dintre naos şi gropniţă, pe care l-au marcat, în spiritul arhitecturii contemporane lor, prin două coloane cu baze cubice şi cu capiteluri compozite, din care se desfac, la mijloc şi lateral, trei arcade, frânte uşor în arce gotice, constatate pentru prima dată, cu aceeaşi funcţie delimitativă, la biserica Mănăstirii Galata din Iaşi. S-au adus, de asemenea, unele modificări sistemului de boltire al naosului, ale cărui arce transversale sunt sprijinite pe o succesiune de pilaştri, susţinuţi de console, aşa cum „se găsesc la Dragomirna, Solca şi Trei Ierarhi, dar care nu existau încă pe vremea lui Ştefan cel Mare”. Numărul ferestrelor a fost sporit de la una la trei pentru fiecare absidă, păstrându-se însă formele ancadramentelor iniţiale cu baghete încrucişate şi arcuri în acoladă.

Deasupra camerei mormintelor se boltesc două semicalote, dispuse transversal, având între ele, pe direcţia est-vest, un arc despărţitor, sculptat în piatră cu stilizări fitomorfe. Lumina pătrunde aici, dinspre sud şi nord, prin două ferestre cu aceleaşi ancadramente de inspiraţie gotică, iar trecerea din gropniţă în pronaos se face printr-o uşă, practicată în zidul plin care le desparte şi al cărei ancadrament de piatră, cioplită în profilatură gotică, prezintă unele asemănări cu ancadramentele uşilor din turnul tezaurului, numai că proporţiile celui dinţii sunt mult mai ample decât ale celor din urmă şi au detalii decorative mult mai complicate. Remarcăm în pronaos, ca element inexistent în vechea biserică, aşa-numitul motiv al torsadei, cu funcţie pur decorativă, marcând articulaţiile pereţilor pe verticalele celor patru încheieturi, dar şi la baza sistemului de boltire, compus aici din două semicalote inegale şi suprapuse. Cea mai mare dintre ele este străbătută de nervuri care o segmentează în zone triunghiulare cu bazele orizontale şi cu vârfurile în sus. Patru ferestre, la fel cu cele menţionate până acum, sunt dispuse două câte două în pereţii laterali, iar un portal cu uşa perfect dreptunghiulară şi cu muluri în retrageri succesive, arcuite semicircular la partea superioară, străpunge peretele vestic al pronaosului, asigurând legătura cu pridvorul închis, care este boltit în două semicalote orientate transversal şi despărţite între ele printr-o nervură mediană, pe direcţia est-vest. Fiecare semicalotă, la rândul ei, este străbătută de câte două nervuri, încrucişate exact la centru, segmentând cele două bolţi în câte patru zone egale, cu unghiuri adiacente. Generos luminat, pridvorul dispune de câte o fereastră în pereţii laterali şi de trei ferestre in peretele vestic, toate cinci fiind - conform unei vechi tradiţii „#8212; considerabil mai mari decât ale celorlalte încăperi şi au ancadramentele arcuite ogival, cu menouri profilate şi cu decoraţii trilobate, înscrise în cercuri şi semicercuri ajurate la nivelul fiecărei ogive, în plus, ferestrele marginale din peretele vestic sunt pecetluite, la partea superioară, şi cu câte un cap de bour, stilizat în piatră, din poziţie frontală şi cu stea între coarne.

Accesul în biserică este asigurat prin două portaluri, practicate în pereţii de sud şi de nord ai pridvorului, ambele fiind, de asemenea, gotice, cu muluri ogivale în retrageri succesive, urmate la partea superioară de câte un lintel profilat şi de câte un timpan arcuit semicircular, cu destinaţia de a încadra şi adăposti imaginea zugrăvită a hramului, în speţă, scena Adormirii Maicii Domnului.

Pe colţurile exterioare, de sud-vest şi nord-est, ale pridvorului, se ridică, până aproape sub cornişă, două contraforturi puternice, prevăzute cu lăcrimarii dispuse în trepte succesive pentru a facilita scurgerea rapidă a ploilor de pe suprafaţa lor. Alte patru contraforturi, identice cu primele, au fost aşezate, câte unul, în stânga şi în dreapta fiecărei abside laterale, iar sub fereastra centrală a horei altarului s-a construit un singur contrafort, mult mai scurt decât celelalte sase. Că la reclădirea bisericii în secolul al XVII-lea a fost refolosit material recuperat din zidurile vechiului edificiu a dovedit-o, printre altele, şi una din pietrele încorporate la partea superioară a contrafortului sudic al absidei altarului, care a păstrat până în zilele noastre urmele unei picturi reprezentând o stea cu cinci colţuri, executată în foiţă de aur, aplicată pe un fond albastru, sugerând bolta cerească, expusa acum în muzeul mănăstirii.

Deşi zidurile bisericii reclădite între anii 1653 - 1662 reiau aproape întocmai planul vechiului edificiu ştefanian, paramentul acestora nu mai este rezolvat acum în alternanţe de pietre şi cărămizi, decorate la zona superioară cu discuri ceramice, ca pe vremea primului ctitor, ci în spiritul arhitecturii religioase moldoveneşti de la sfârşitul veacului al XVI-lea şi din secolul al XVII-lea. Remarcăm, în primul rând, acel brâu median răsucit în torsadă, care încinge de jur împrejur biserica, apărut în Moldova mai întâi - într-o formă simplă, de tor - la Galata (1579 - 1584), apoi - compus din trei muluri răsucite - la Dragomirna (1606 „#8212; 1609) şi la Trei Ierarhi (1639), sub influenţa arhitecturii din Muntenia, unde este constatat pentru prima oară la Biserica episcopală a Curţii de Argeş, în primii ani ai veacului al XV-lea. Mai remarcăm apoi că vechile arcaturi, care decorau faţadele bisericilor lui Ştefan cel Mare, dispuse pe trei registre, micşorate succesiv spre cornişă - de la arcade la firizi şi de aici la ocniţe - sunt substituite, la refacerea din secolul al XVII-lea, numai cu două registre de arcade oarbe, dispuse deasupra şi dedesubtul torsadei mediane. Cele de deasupra sunt mai scunde, se arcuiesc semicircular şi se sprijină pe o succesiune corespunzătoare de colonete, sumar modelate; cele de la registrul inferior sunt mult mai înalte, au arcurile frânte şi se sprijină pe o serie de pilaştri adosaţi, susţinuţi de console şi decoraţi cu capiteluri profilate. Ca şi brâul în torsadă, acest sistem de arcaturi decorative apare pentru prima oară în Moldova la aceeaşi biserică a Mănăstirii Galata, fapt care, alături de alte elemente comune ambelor monumente, l-au determinat, la vremea sa, pe Gheorghe Balş să conchidă că „Putna izvorăşte - în mod general - din planul Galatei” şi că „face totodată parte din seria începută de Dragomirna” şi continuată apoi de Solea, Bîrnova, Barnovschi, Trei Ierarhi, Sf. Onufrie şi Cetăţuia, care sunt, după el, „principalele biserici din această familie”. Mai ales asemănările bisericii noi a Mănăstirii Putna cu biserica Sfântul Onufrie - Mănăstioara de la Şiret au condus la concluzia că ambele sunt „cu certitudine opera aceluiaşi grup de meşteri zidari”.

Cunoscând acum planul primei biserici construite de Ştefan cel Mare la Putna, se cuvine să afirmam că aceasta a renăscut din sine însăşi între anii 1653 - 1662 şi că, dimpotrivă, planimetric şi spaţial, Galata îşi are obârsia în vechiul plan al Putnei, dimpreună cu toate celelalte biserici atribuite aceleiaşi familii arhitectonice. Sub influenţa Galatei, Putna îşi schimbă aşadar numai sistemul decorativ al paramentului, sistemul de boltiri interioare şi structura peretelui despărţitor dintre naos şi gropniţă.

Este mai greu de precizat, pe baza înfăţişării actuale a bisericii, cum arătau turla şi acoperişul acesteia după reconstruirea întregului edificiu de către Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija, deoarece ambele elemente au suferit noi prefaceri în secolele următoare. Pentru aceasta însă, de o mare importanţă documentară este un tablou anonim în ulei, reprezentând Mănăstirea Putna şi împrejurimile saile, executat la 1757 din iniţiativa mitropolitului Iacov, în memoria primei sfinţiri a bisericii pe vremea lui Ştefan cel Mare. Din păcate, acest tablou s-a pierdut între timp, dar lucrarea a fost frecvent reprodusă fie direct după original, fie sub forma unei schiţe concentrate, înfăţişând numai complexul monastic, fără împrejurimi şi fără personaje. Se vede limpede în această reprezentare că reconstructorii din veacul al XVII-lea au respectat întocmai nu numai desfăşurarea planimetrică a bisericii lui Ştefan cel Mare, ci şi formele originare ale turlei si, mai cu seamă, ale acoperişului, înalt, cu pante repezi şi distinct articulate pe fiecare din părţile constitutive ale monumentului, respectiv, conice deasupra absidelor laterale, în patru ape cu baza tronconică pe absida altarului, în patru ape foarte înalte pe gropniţă, nartex şi exonartex. Deasupra naosului se înalţă turla, prevăzută cu o învelitoare circulară la bază şi cu alta tronconică la partea superioară, din care porneşte sprinten, la rândul său, lanternoul cu acoperişul conic.

Reproducerile după tabloul discutat oferă însă o viziune de ansamblu asupra întregului complex mănăstiresc de la Putna, aşa cum arăta acesta în anul 1757, când Iacov Putneanul abia îşi începuse marea operă de restaurare a faimosului aşezământ.

În mod curent, se afirmă că la cutremurul din 1739 „biserica mănăstirii din nou a fost stricată”, că s-au ruinat atunci „şi câteva din turnurile aflătoare în cele patru unghiuri ale zidului şi însuşi zidul care împresoară mănăstirea”, în tabloul de la 1757, toate acestea se află în picioare, exact pe locurile în care au fost confirmate şi de cercetările arheologice din ultimul pătrar de veac. Astfel, pe latura estică a incintei se văd, clar dispuse, turnul porţii de intrare în mănăstire, cu acoperiş piramidal în patru ape, apoi, mai spre nord, un turnuleţ cilindric şi cu acoperişul conic, după care urmează, aproximativ pe locul actualei clopotniţe, turnul cu plan dreptunghiular şi cu acoperiş piramidal din epoca lui Ştefan cel Mare, azi dispărut. Mai sus de acesta, pe latura nordică, se distinge o clădire cu etaj, probabil un corp de chilii, iar în colţul nord-vestic un turn de clopotniţă, cel puţin tot atât de înalt ca şi turnul tezaurului, cu plan rectangular şi cu acoperiş piramidal, despre care se ştie că data, de asemenea, din epoca lui Ştefan şi care ulterior a dispărut. Pe latura vestică, între turnul tezaurului şi clopotniţa dispărută, se afla un corp de clădiri, în care funcţionau stăreţia şi un arhondaric. In sfârşit, pe latura sudică, unde fusese casa domnească, se distinge acoperişul în două ape al unei clădiri despre care se crede că adăpostea trapeza şi anexele ei: cuhnia, cămările, beciul etc.

Incinta descrie în pictura de la 1757 un patrulater cu laturile aproximativ egale, iar pe colţurile de sud-est şi sud-vest este întărită de câte un bastion cu plan rectangular, cu acoperiş piramidal şi cu metereze dispuse imediat sub nivelul streaşinilor. Metereze aveau şi zidurile perimetrale, întărite pe dinafară cu numeroase contraforturi distribuite la distanţe egale.

Întreaga incintă era înconjurată cu un şanţ de apărare, alimentat de apa mai multor izvoare care se aflau în panta dinspre nordul mănăstirii, iar preaplinul acestora - după cum rezultă din tablou - îşi avea asigurată scurgerea, printr-un canal sinuos, în albia pârâului Putna. Aflăm de la Romstorfer că izvoarele dăinuiau încă pe vremea sa şi că, parţial, şanţul de apărare mai putea fi recunoscut pe latura vestică a mănăstirii. Tot el ne atrage atenţia că accesul în mănăstire pe sub turnul porţii din latura estică, era precedat de trecerea unui pod mobil, care - după împrejurări - putea fi ridicat sau lăsat peste şanţul cu apă din această zonă.

Pentru a cunoaşte înnoirile datorate mitropolitului Iacov la Putna, trebuie să stabilim mai întâi ce deteriorări au survenit aici după refacerile din 1653 - 1662 şi cauzele care le-au determinat. Majoritatea cercetătorilor, după cum am văzut, consideră că avariile remediate în vremea sa au fost provocate de cutremurul din 1739. Să nu uităm însă că la numai trei decenii după refacerea bisericii de către Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija, adică în 1691, mănăstirea fusese mai întâi devastată şi incendiată de leşii lui Ioan Sobieski şi de complicii lor cazaci. Vartolomei Măzăreanu, care se afla în mănăstire la data seismului, fiind apoi şi martor ocular al reparaţiilor discutate, nu enumera printre cauzele acestora, în mod expres, şi cutremurul. El arată că, în 1755, când ilustrul mitropolit purcede la înnoirea generală a mănăstirii, aceasta, „din întâmplările vremilor şi a nepăcilor, iară mai mult şi din nepurtarea de grijă a iegumenilor, s-au învechit foarte, că biserica s-au descoperit, zidul au căzut mai tot, turnul de pe poartă s-au risipit (...), trepăderile (= trapezele) cele de piatră încă din vremile cazacilor erau arse şi stricate, cât şi copacii crescuseră deasupra şi chiliile s-au învechit de tot, turnul cel de pus odoarele era descoperit, în scurt: toate câte sunt în mănăstire erau stricate”.

Într-o Istorisire a ctitoriei mitropolitului Iacov în Mănăstirea Putna, ca şi în a sa Istorie pentru sfânta Mănăstire Putna, prima scrisă în 1759, iar a doua în 1761, Vartolomei Măzăreanu menţionează lucrările întreprinse de „părintele nostru chir Iacov” până la data ultimei scrieri. Mai întâi, el „s-au apucat de zidul ogrăzii cel dimprejurul mănăstirii, (...) şi tot din temelie nou l-au făcut şi, săvîrşindu-l, l-au şindrilit şi l-au tencuit şi l-au văruit frumos”. Odată cu înnoirea zidului, a fost construit şi actualul turn al porţii, puţin mai la est de cel vechi, din epoca lui Ştefan, care, după cutremurul de la 1739 căzuse în ruină. Noul turn, de plan pătrat, cu latura la bază de 8 metri şi înălţimea până la streaşină de 10 metri, are un parter şi un etaj, ambele boltite. Acoperişul său este piramidal, în patru ape, iar parterul constituie însuşi gangul de comunicare între incintă şi exterior, prevăzut cu porţi masive de stejar, legate în fier, echipate cu drugi de blocare şi cu orificii de tir. Refacerea zidurilor şi a turnului porţii s-au încheiat până în anul 1757, aşa cum rezultă din tabloul executat atunci, dar şi din inscripţia de pe stema lui Constantin Racoviţă, încastrată în peretele vestic al acestui turn. Cu acelaşi prilej, a fost încastrată în peretele estic al noului turn stema cu pisanie, atribuită lui Ştefan cel Mare, înnoită, probabil, şi ea după vechea stemă din 1481, care trebuie să se fi deteriorat odată cu vechiul turn al intrării, poate chiar la data cutremurului amintit.

In prima Istorisire... citată de noi se spune că „clopotniţa fiind crăpată şi plecată foarte şi întru mare primejdie de cădere, au săpat groapă mare până în temelie întru care, puind mulţime de piatră, i-au zidit picior foarte ţapăn şi o au îndreptat”. Clopotniţa despre care se vorbeşte în acest document nu putea fi decât turnul din colţul nord-vestic al incintei, singurul - din toate turnurile vizibile în tabloul de la 1757 - adecvat unei asemenea destinaţii, prin deschiderile sale mari şi arcuite semicircular la nivelul penultimului etaj. Romstorfer sesiza amănuntul interesant că, în tabloul menţionat, pe turnul acesta apare un orologiu, invizibil însă în reproducerea din cartea sa, dar destul de clar conturat - sub cele trei ferestre din peretele sudic al edificiului - în reproducerea mai sus discutată din cartea lui G. Bals.

Mai aflăm de la Măzăreanu că în anii 1758 şi 1759, mitropolitul „au făcut (...) trapezariile cele de piatră, cu cuhne şi pităria tot de piatră; iară deasupra au făcut biserică, întru numele prea lăudaţilor apostoli Petru şi Pavel, foarte iscusită şi cu catapeteasma iarăşi iscusită, nu de puţin preţ fiindcă lucrul acelei catapetezme au mers mai mult (aur) iară lângă acea biserică au făcut şi chilii, în care mai pe urmă au petrecut însuşi sfinţia sa...”, în anul următor, 1760, el „azi acoperit biserica cea mare cu acoperemânt foarte iscusit” şi turnul „unde se pun lucrurile mănăstirii, supt care au făcut scări şi deasupra scărilor acoperemânt”. Rezultă din desenul publicat de G. Balş, pe care îl consideram o reprezentare veridică a Putnei după înnoirile din veacul al XVIII-lea, că, refăcând acoperişul, mitropolitul Iacov i-a menţinut - cu mici excepţii - formele moştenite de la Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija, care, la rândul lor, le menţinuseră pe cele din vremea lui Ştefan cel Mare.

În sfârşit, încheie arhimandritul Vartolomei, „întru acesta şi an 1761, vădind sfinţia sa că în mănăstire nu este apă (...), au făcut înlăuntrul mănăstirii o cişme cu apă foarte curată şi bună şi dindestul (...) şi au acoperit-o cu cerdac frumos”.

La această dată şi cu această fântână, existentă - în funcţie - şi astăzi, la sud-est de biserică, în apropierea turnului porţii, se încheie relatările lui Măzăreanu despre lucrările mitropolitului Iacov, dar nu şi lucrările înseşi. Paretisindu-se în 1760 din jilţul mitropolitan şi stabilindu-se definitiv la Putna, zelosul renovator îşi continuă opera de restaurare a mănăstirii până la sfârşitul vieţii (1778). Fortifică zidul dinspre nord al bisericii, a cărui temelie cedase la cutremurul din 1739, adăugîndu-i încă cinci contraforturi, pe lângă cele două originare, după cum urmează: unul la absida altarului, trei la absida laterală şi unul în dreptul peretelui dintre camera mormintelor şi pronaos; consolidează turla, care se fisurase în urma aceluiaşi cutremur, şi o împodobeşte - în spiritul epocii sale - cu opt coloane baroce, dispuse în horă de-a lungul muchiilor tamburului octogonal. Răsucite şi decorate cu diferite stilizări sculpturale, finalizate în capiteluri corintice, acestea sunt executate dintr-un calcar poros şi aproape alb, adus de la Nistru, material din care a refăcut şi partea superioară a lanternoului, modificată ulterior de Romstorfer; pavează din nou cu lespezi de piatră biserica, în 1772, iar in 1773 o înzestrează cu un nou iconostas, de asemenea, în stil baroc, existent şi azi.

Potrivit unor aserţiuni, Iacov Putneanul ar fi avut şi iniţiativa repictării interioare a bisericii. Nicolae Iorga accentua că cel de al treilea ctitor al Putnei nu a înnoit arhitectura acesteia, ci numai „ridică tot ceea ce căzuse, înlocui tot ceea ce lipsea şi făcu toată zugrăveala cea nouă, din care se văd câteva urme în pridvor, nu prea strălucite, ce e dreptul”. Dar cele douăsprezece figuri de sfinţi, întregi, ca şi scena Maicii Domnului cu pruncul, amplasată la mijloc şi anturată de încă douăsprezece busturi mai mici, de prooroci, toate ocupând o bună parte din peretele estic al pridvorului, nu constituie singurul eşantion de pictură murală care s-a păstrat aici, fie de la Iacov Putneanul, fie dintr-o perioadă mai recentă. Alte urme transpar prin stratul de văruiala din partea interioară a baldachinului sub care se află mormântul lui Bogdan al III-lea, iar o scenă a hramului, respectiv, Adormirea Maicii Domnului, este bine vizibilă în timpanul de deasupra portalului sudic al pridvorului.

Se mai atribuie mitropolitului Iacov reconstruirea casei domneşti de la Putna, pe care Romstorfer o identifica în mereu-amintitul tablou din 1757 cu acea clădire situată la nord-estul bisericii, considerată de el drept cea mai importantă construcţie din câte se văd în această pictură. Săpăturile arheologice din ultimul pătrar de veac au stabilit însă, cum bine se ştie acum, că reşedinţa domnească de la Putna se afla pe latura sudică a mănăstirii şi este greu de precizat ce mai rămăsese din ea în vremea lui Iacov Putneanul. După cum rezultă din desenul publicat de G. Balş, aici se găsea pe atunci o clădire destul de modestă, acoperită cu şindrilă, ca şi toate celelalte construcţii, dealtfel, din incinta mănăstirii, inclusiv biserica şi zidurile perimetrale.

Cu această înfăţişare generală, marcată în detalii de unele elemente baroce ale veacului al XVIII-lea, Mănăstirea Putna îşi păstrează identitatea arhitectonică până la mijlocul secolului al XlX-lea. Între anii 1852 şi 1854 se procedează la demolarea laturii nordice a zidului de incintă şi la mutarea ei cu 25 de metri mai la nord; sunt prelungite apoi, pe distanţa corespunzătoare, spre aceeaşi direcţie, laturile de est şi de vest, lărgindu-se astfel considerabil incinta; se demolează turnul rectangular de pe latura estică şi clopotniţa din colţul nord-vestic, ambele dăinuind pe locurile respective din vremea lui Ştefan cel Mare, precum şi turnurile din colţurile de sud-est şi sud-vest, care erau vizibile în tabloul de pe vremea lui Iacov Putneanul.

Între anii 1854 şi 1856 se demolează „clădirea solidă cu etaj a ctitoriei” (?), de pe latura sudică; locuinţele de lemn ale egumenului şi vicarului, din latura vestică; paraclisul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, din acelaşi material şi de pe aceeaşi latură, precum şi chiliile de lemn ale călugărilor, din latura nordică.

În locul tuturor dependinţelor demolate, se construiesc, în aceleaşi intervale de timp, următoarele edificii din piatră şi cărămidă: o clopotniţă provizorie, pe latura de est, pentru păstrarea clopotelor demontate din vechea clopotniţă; o clădire fără etaj, lungă de 46,50 metri, pe latura de sud, pentru bucătărie, trapeză, cămări, chilii etc.; un corp de chilii fără etaj, în lungime de 42,50 metri, pe latura de nord şi, în sfârşit, clădirea cu etaj, pe latura vestică, pentru egumenie, cancelarie, bibliotecă, arhondărie, căreia i se ataşează, la aripa nordică, un paraclis nou, de zid, cu acelaşi hram, pe locul vechiului paraclis de lemn. Acesta din urmă avea iniţial numai altar şi naos. Mărit spre vest în vremea noastră, acum dispune de un altar cu absidă semicirculară, de un naos cu abside laterale drepte, decroşate în masa pereţilor, de un pronaos cu turlă pe centrul boltit şi de un pridvor închis, cu intrare pe latura nordică. Lumina pătrunde în paraclis numai prin două ferestre practicate în absida principală şi în cea nordică. Toţi pereţii interiori sunt împodobiţi cu o pictură modernă, de inspiraţie bizantină, conţinând numeroase şi interesante elemente localizatoare, executată cu talent de fraţii Mihai şi Gavril Moroşan, între anii 1979 - 1983. Din păcate, vechiul iconostas de la mitropolitul Iacov nu se mai găseşte la Putna şi nici acela făcut la mijlocul veacului trecut pe cheltuiala arhimandritului Artemon Bortnic şi a ieroschimonahului Venedict Smighelschi. Se află însă în curs de realizare un iconostas nou, sculptat în lemn de stejar, cu motive decorative tradiţionale, fitomorfe şi zoomorfe, a cărui execuţie a fost încredinţată fraţilor Ioan şi Vasile Rezmeriţă, meşteri iscusiţi din Grumăzeştii Neamţului.

O acuarelă datorată lui F. X. Knapp, care poate fi datată în jurul anului 1856, cunoscută şi dintr-o schiţă foarte sumară publicată de Homstorfer, reprezintă biserica întocmai cum arăta în urma refacerilor din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Atrage atenţia mai cu seamă acoperişul ei, în care s-au perpetuat, surprinzător de fidel până la această dată, formele, proporţiile şi articulaţiile variate ale acoperişului originar, specific epocii lui Ştefan cel Mare, în pofida tuturor vicisitudinilor prin care a trecut necropola gloriosului voievod. Acuarela abordează parţial aşezământul. Sunt surprinse distinct, pe lângă biserică, noua clădire cu etaj a stăreţiei, spre latura vestică; o porţiune din corpul chiliilor, pe latura nordică, vizibilă pri