Cădelniţe şi căţui

Ca obiecte de cult, foarte asemănătoare între ele, cădelniţele şi căţuile au obârşii anterioare erei creştine. Destinaţia lor funcţională a fost întotdeauna comună, piesele esenţiale din care se compun sunt aceleaşi, ornamentele lor aparţin aceluiaşi repertoriu decorativ, iar simbolurile pe care le reprezintă au înţelesuri identice. Şi unele şi altele au servit întotdeauna la arderea unor substanţe plăcut mirositoare, de regulă în timpul oficierii serviciilor religioase; şi unele şi altele, pentru a răspunde acestei meniri, dispun de câte un recipient în formă de cupă, numit focar, deasupra căruia se fixează un capac ajurat care împiedică împrăştierea jarului când sunt mânuite, permiţând totodată circulaţia aerului şi răspândirea fumului.

Cădelniţele şi căţuile diferă între ele numai prin unele accesorii minore privitoare la modul lor de întrebuinţare, primele fiind balansate (cădite sau cădelniţate) în timpul folosirii, cu ajutorul unor lănţişoare de care sunt suspendate, pe când secundele sunt utilizate fie în poziţii statice, fie purtate, dacă sunt prevăzute cu minere adecvate.

Căţuile au derivat, se pare, din străvechile opaiţe de ceramică şi s-au rezumat foarte multă vreme la forma unor simple vase de metal fără nici un fel de accesorii, pe care preoţii le purtau în mâini, tămâind altarul la pregătirea Sfintei Euharistii. Abia prin secolul al VI-lea li s-au ataşat câte trei sau patru lănţişoare pentru facilitarea mânuirii şi, mult mai târziu, capacele, devenind astfel cădelniţe, în accepţiunea actuală a noţiunii, fără să înlăture însă complet utilizarea vechilor căţui, deşi au devenit evident preferate.

Cel mai frecvent, substanţele aromate care se ard în focarele lor sunt smirna şi tămâia, dar alături de ele, textele religioase menţionează şi altele. În Vechiul Testament, bunăoară, se spune: „ia-ţi mirodenii: stacte, oniha, halvan mirositor şi tămâie curată, din toate aceeaşi măsură, şi fă din ele, cu ajutorul meşteşugului făcătorilor de aromate un amestec de tămâiait cu adaos de sare...” Nu se precizează aici cum şi în ce anume se ardeau aceste mirodenii, însă din alte părţi ale Bibliei aflăm atât denumirea obiectului în care se producea arderea lor cât şi înţelesul simbolic al ritualului. Astfel, tot în Vechiul Testament, spre exemplu, i se cere lui Aaron ca „Să ia cărbuni aprinşi de pe jertfelnicul cel dinaintea Domnului, o cădelniţă plină, şi aromate pisate mărunt pentru tămâiere, două mâini pline, (...) şi să pună aromatele pe focul din cădelniţă înaintea feţei Domnului...”, iar în Noul Testament apare un înger la altar, „având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe jertfelnicul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâinile îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor”. Potrivit acestui text, dar şi exegezelor creştine ulterioare, cădelniţa semnifică firea omenească, focul simbolizează dumnezeirea lui Iisus, iar fumul ce se înalţă din ea reprezintă rugăciunile credincioşilor ridicându-se la cer.

Atestată de scrierile biblice, tradiţia utilizării smirnei şi tămâiei în vechile temple iudaice este preluată aşadar de primele comunităţi creştine odată cu vasele corespunzătoare în care aveau loc arderile esenţelor respective. Amplificat cu sensuri noi, adecvate învăţăturii lui Iisus, ritualul tămâierii s-a răspândit concomitent cu noua credinţă, generalizându-se pe vremea lui Constantin cel Mare atât în Biserica răsăriteană cât şi în cea apuseană.

Este dificil de precizat acum ce forme aveau şi cum erau ornamentate primele cădelniţe şi căţui creştine, dar se poate presupune că ele au constituit prototipurile din care au derivat şi s-au diversificat cele de mai târziu, lucrate în metale comune sau preţioase, având simple forme de cupe, cu picior şi cu capac, sau dimpotrivă, reproducând, la proporţii reducţionale, somptuoase şi monumentale arhitecturi bisericeşti, decorate cu motive specifice, ajurate, ciocănite, incizate, gravate, cizelate şi filigranate, încrustate la rândul lor cu emailuri şi felurite cabosoane.

În patrimoniul cultural-artistic al ţării noastre se păstrează numeroase cădelniţe şi căţui, cu forme simple sau arhitectonice, lucrate în argint aurit, bogat decorate, în toate tehnicile menţionate mai sus, cu motive geometrice, florale, zoomorfe şi antropomorfe, cu simboluri, figuri şi scene biblice, de o excepţională valoare artistică uneori. Cea mai veche cădelniţă românească, de factură somptuară, se păstrează la Muzeul de artă din Bucureşti, datează din secolul al XIV-lea, provine de la Mănăstirea Tismana şi a fost executată într-un atelier transilvănean. Tot de la Tismana provine şi cea mai veche căţuie românească, lucrată în argint aurit, o piesă deosebit de somptuoasă, datând din primii ani ai secolului al XVI-lea, care se păstrează la acelaşi muzeu.

Capodopera acestei întregi categorii de orfevrării medievale româneşti rămâne însă monumentala cădelniţă dăruită de Ştefan cel Mare Mănăstirii Putna în 1470, o creaţie simptomatică pentru sinteza gotico-bizantină care se va realiza în arta epocii ştefaniene, marcată cu stema strălucitului voievod. Celelalte cădelniţe de la Putna, precum şi o căţuie sunt, cum vom vedea mai departe, din secolul al XVIII-lea.


Sus