Cruci

Semnul crucii este omniprezent în lumea creştină, atât ca simbol religios cât şi ca element decorativ, în ultima ipostază poate fi întâlnit pretutindeni în cele mai diverse opere de artă: în picturi şi sculpturi de toate categoriile, în broderii şi ţesături, în orfevrărie şi ceramică, în cusături şi crestături populare etc. Ca simbol religios creştin, crucea devine obiect de cult şi de veneraţie încă din primele veacuri ale erei noastre, fiind indisolubil legată de Calvarul lui Iisus care culminează prin crucificarea Sa. Ca obiect de tortură şi de execuţie a pedepselor capitale este constatată insă şi înaintea erei noastre, mai ales la romanii, iar ca simbol religios, în general, cu semnificaţii mai mult sau mai puţin descifrabile, este atestată din vremuri străvechi, la sumerieni, asiro-chaldeeni şi cretani.

Amintind răstignirea lui Iisus, prin care, potrivit dogmei, creştinismul îşi primeşte suprema consacrare, atât crucea cât şi numele Mântuitorului sunt strict prohibite la început în toate provinciile Imperiului roman, sub ameninţarea celor mai cumplite pedepse capitale. Ca urmare, în primele veacuri de existenţă, comunităţile creştine au recurs la alte reprezentări simbolice, anagrame şi monograme, incifrând aceleaşi înţelesuri, dar numai de ele ştiute. Un astfel de simbol a fost, de pildă, peştele, a cărui denumire grecească Ichtis semnifica numele şi principalele atribute ale lui Iisus: lesos Christos Teou los Soter, ceea ce înseamnă Iisus Cristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor.

Mai târziu, odată cu Edictul de la Milano, emis de Constantin cel Mare în 313, creştinismul devine religia licita, o credinţă legală deci, liberă să se manifeste oficial, ca şi celelalte culte din Imperiu. Astfel, semnul crucii este scos în afara oricărei interdicţii, fiind arborat până şi pe steagurile armatelor imperiale, însoţit de cunoscuta deviză latinească In hoc signo vinces (= sub acest semn vei învinge), inspirată, potrivit relatărilor cronicarului grec Eusebiu Pamphile, de împrejurările neobişnuite care au dus, în cele din urmă, la convertirea împăratului însuşi.

Ca urmare, din respect pentru semnificaţiile acestui simbol, execuţiile prin crucificare se interzic în tot cuprinsul Imperiului, iar crucea însăşi, ca semn al veneraţiei creştine, cu drept de cetate acum, îşi cristalizează formele în câteva tipuri distincte, cu denumiri consacrate, concretizându-se totodată, bidimensional şi tridimensional, într-o mare varietate de materiale: piatră, lemn, marmură, os, fildeş, metale şi pietre preţioase, emailuri, pictură, grafică etc.

După numărul şi poziţia braţelor, ca şi după raporturile dimensionale dintre ele, crucile se constituie în următoarele tipuri principale:

- crucea latină (crux immissa), cu braţul vertical inferior mai lung decât celelalte trei braţe, îndeobşte egale între ele;

- crucea greacă, cu toate braţele egale, intersectate perpendicular;

- crucea Sfântului Andrei (crux decussata), cu toate braţele egale, dar intersectate oblic, în formă de X- I se spune astfel, deoarece, după tradiţie, acest apostol, care ar fi predicat şi prin Dobrogea noastră (sec. I), a fost răstignit pe o asemenea cruce;

- crucea egipteană (crux commissa), cu un singur braţ vertical, mai lung decât cele două orizontale, având prin urmare forma literei T. I se mai spune şi crucea Sfântului Anton, care a trăit şi a predicat în Egipt, în secolele III-IV.

Din aceste tipuri fundamentale s-au desprins cu vremea noi tipuri derivate, cum ar fi:

- crucea de Malta, cu braţele cvasitriunghiulare, îngustate spre punctul de intersecţie;

- crucea de Lorena, cu două traverse orizontale, din care una mai lungă la centrul celei verticale şi alta mai scurtă deasupra;

- crucea papală, cu trei traverse orizontale, din care una mai lungă la centrul celei verticale şi două mai scurte, egale, deasupra şi dedesubtul ei;

- crucea rusă, cu o traversă orizontală pe centrul celei verticale şi cu una oblică, mai scurtă, dedesubtul ei, amintind aşa-zisul suppedaneum, adică suportul pe care au fost pironite picioarele lui Iisus.

Ca obiecte tridimensionale, crucile se împart, după destinaţia lor, în două mari categorii: fixe şi mobile. Cele dinţii sunt de mari dimensiuni şi se aşează deasupra turlelor de biserici, la căpătâiul mormintelor creştine, la răspântii şi fântâni, în chip de troiţe, precum şi în diverse locuri pe care s-au aflat odinioară biserici ori s-au petrecut anumite evenimente, vrednice a fi comemorate printr-un asemenea semn. Cele mobile sunt incomparabil mai numeroase, au dimensiuni mai mici şi destinaţii mai variate. Din categoria acestora menţionăm în primul rând crucile pentru sfintele mese şi crucile de mână, cărora li se adaugă cele procesionale, relicviare şi pectorale, ultimele constituind semnul distinctiv al arhiereilor sub denumirea de engolpioane.

Indiferent de materialul în care sunt lucrate şi de categoria din care fac parte, crucile pot fi simple sau decorate cu picturi şi sculpturi, cu ferecături, emailuri şi caboşoane, uneori numai cu unele din acestea, alteori cu toate la un loc, dobândind frecvent remarcabile valenţe artistice.

Ca simboluri creştine, cele mai vechi cruci păstrate pe teritoriul patriei noastre datează din secolele IV - VI şi au fost sculptate în piatră sau executate în metale preţioase. Printre cele din urmă figurează unele de o rară frumuseţe, cum ar fi, spre exemplu, crucea de aur din secolul al VI-lea, descoperită la Histria, şi mai ales cunoscutul engolpion relicviar din secolul al XI-lea, descoperit tot în Dobrogea, la Garvăn, somptuos decorat cu filigrane spiralice, cu pietre preţioase şi cu o naivă, dar sugestivă scenă a Răstignirii în zona centrală.

Crucile de lemn, prin natura materialului, nu au rezistat din vremuri atât de îndepărtate. Cele mai vechi, care au ajuns până la noi, datează din secolul al XVI-lea şi provin numai din Moldova şi Ţara Românească. Transilvania nu ne-a lăsat asemenea mărturii artistice care să dateze din acelaşi secol. Lucrate în lemn de diferite esenţe, ele sunt decorate cu reliefuri miniaturale, reprezentând scene biblice, figuri de Evanghelişti şi Apostoli, în spaţii indefinite sau proiectate pe fundaluri arhitectonice şi naturale, surprinse adeseori cu o uimitoare migală, precizie şi măiestrie.

Aproape întotdeauna crucile sculptate sunt ferecate în argint aurit, gravat, ajurat sau ciocănit în stilizări florale şi geometrice, cu încrustaţii de pietre preţioase şi senii preţioase. Pe ferecături apar frecvent inscripţii votive, conţinând uneori, pe lingă numele ctitorilor, nume de cioplitori şi argintari. Astfel se poate afla că în marea lor majoritate aceste veritabile opere de artă sunt create de meşteri autohtoni, monahi, în primul rând, dar şi laici.

Colecţia de cruci a Mănăstirii Putna este relativ restrânsă, sub raport numeric, dar foarte importantă pe plan valoric. Aici s-a păstrat cel mai vechi exemplar, din patrimoniul românesc, al unei asemenea piese. Este vorba de o splendidă cruce de mână, sculptată şi ferecată, potrivit pisaniei, în 1503, din porunca lui Ştefan cel Mare, pentru lăcaşul ctitoriei sale de la Putna şi care se află acum în custodie la Muzeul de istorie al R. S. România.

Alte exemplare, de asemenea valoroase, figurează în Muzeul mănăstirii şi datează, după cum s-a anticipat, din secolele XVI-XIX, marcând prin detaliile lor decorative evoluţia acestui gen artistic de-a lungul a patru veacuri.


Sus