Epitafuri, aere şi pocroveţe

În ansamblul broderiilor cultice, epitafurile, aerele şi pocroveţele formează o categorie distinctă, implicată direct în săvârşirea liturghiei, fapt pentru care aceste opere se mai numesc şi văluri liturgice. Ele au destinaţii precise în oficierea serviciului religios şi sunt împodobite cu scene consacrate din viaţa Mântuitorului, legate strâns de semnificaţia momentelor liturgice la care participă. Mărimea lor variază în funcţie de menirea practică a fiecăruia dintre ele, constituind totodată un element de recunoaştere în cazul acelora cu reprezentări comune. Dimensiunile cele mai mari le are întotdeauna epitaful, a cărui temă iconografică - brodată sau pictată - reprezintă constant scena plângerii lui Iisus, după coborârea sa de pe cruce.

Denumirea acestei piese este de origine greacă şi se compune din cuvintele epi şi taphos, ceea ce înseamnă, ad-litteram, peste mormânt sau deasupra mormântului. Sensul etimologic al noţiunii acoperă numai parţial semnificaţiile obiectului. Specific în exclusivitate cultului ortodox, epitaful are o destinaţie polifuncţională, care variază de-a lungul anului în raport cu anumite sărbători şi perioade, în vinerea din săptămâna patimilor este adus în naos, înconjurat cu jerbe de flori şi luminări aprinse; apoi este dus din nou în altar pentru a fi aşezat pe sfânta masă, acoperit cu antimisul; aici rămâne până în ziua înălţării, când este ridicat şi repus la locul său obişnuit din concavitatea absidei principale.

Aducerea epitafului, în vinerea mare, din altar în naos, precum şi ritualul care are loc cu acest prilej simbolizează coborârea lui Iisus de pe cruce, plângerea şi înmormântarea sa; readucerea în altar şi aşezarea lui pe sfânta masă, semnifică învierea Mântuitorului a treia zi după înmormântare, iar ridicarea de pe sfânta masă, la patruzeci de zile după înviere, sugerează înălţarea Iui Iisus la cer.

Încă din secolul al XV-lea, epitaful a început să fie confundat cu aerul, datorită faptului că ambele au aceeaşi temă iconografică, simbolizând jertfa lui Iisus, plângerea sau punerea sa în mormânt. Epitaful din 1490, bunăoară, dăruit de Ştefan cel Mare Mănăstirii Putna, este numit în inscripţia sa votivă aer. La fel şi epitafurile din 1494 şi 1504 - 1506, de la mănăstirile Moldoviţa şi, respectiv, Dobrovăţ, executate din porunca aceluiaşi voievod. Confuzia s-a consolidat pe măsura trecerii timpului şi ea mai stăruie încă atât în bibliografia aferentă, cât şi în diverse expoziţii, muzee sau colecţii de artă medievală, în care sunt etalate şi etichetate astfel de opere.

Asemănătoare, într-adevăr, sub raport iconografic, cele două categorii de văluri liturgice se deosebesc totuşi între ele în primul rând prin destinaţia lor funcţională, dar şi ca dimensiuni. Trebuie să precizăm că aerul este de fapt unul din cele trei pocroveţe - şi anume, cel mai mare dintre acestea - destinat să acopere vasele de cult pe timpul păstrării lor la proscomidie sau să fie purtat pe umerii preotului care duce discul, la ceremonia ieşirii cu sfintele daruri.

Aerul, după denumirea sa grecească, sau văzduhul, după cea de origine slavonă, simbolizează, când se găseşte la proscomidie, cerul pe care a strălucit steaua călăuzitoare a magilor în drumul lor spre staulul din Bethleem, în care s-a născut Iisus; când este purtat pe umerii preotului, la ieşirea cu sfintele daruri, semnifică trupul mort al Mântuitorului, iar când acoperă sfintele vase, aşezate pe pristol, sugerează lespedea de pe mormântul Său.

Având o formă dreptunghiulară, ca şi epitaful, laturile aerului rareori depăşesc lungimea de 0,70 m., pe câtă vreme laturile epitafului sunt întotdeauna mai mari de l m., ajungând uneori să depăşească 2 m. Din cele arătate până acum, se înţelege, ele asemenea, că niciodată epitaful nu poate fi întrebuinţat ca aer şi că, prin urmare, confundarea lor este numai de ordin formal, nu şi funcţional.

Se impune să mai subliniem că în vreme ce epitaful este un văl liturgic independent, cu funcţii autonome, aerul, dimpotrivă, este în strânsă conexiune cu celelalte două pocroveţe, de dimensiuni mai mici, precum şi cu vasele de cult pentru care toate trei sunt destinate cu întrebuinţări bine delimitate.

Noţiunea de pocrovăţ deriva în limba română din slavonescul pokrovu, trecut, probabil, prin filiera sârbescului pokrovac, ambele cuvinte având înţelesul de acoperământ, funcţie pe care o îndeplinesc, la modul cel mai propriu, micile văluri în discuţie. Astfel, unul din pocroveţe - şi anume acela a cărui temă iconografică reprezintă împărtăşirea apostolilor cu agneţ - acoperă discul, copia şi steluţa; cel de al doilea, reprezentând împărtăşirea apostolilor cu vin, se aşează peste potir şi linguriţă, iar aerul - cunoscut şi sub numele de pocrovăţul mare - se aşterne peste toate la un loc.

Pe timpul aflării lor la proscomidie, pocroveţele mici simbolizează scutecele în care a fost înfăşat Iisus la naştere, iar când sunt purtate la ieşirea cu sfintele daruri semnifică vălurile în care Mântuitorul a fost înfăşurat la înmormântare.

Arta broderiei atinge în unele epitafuri, aere şi pocroveţe româneşti din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, culmile desăvârşirii atât sub raport compoziţional şi cromatic, cât şi ca tehnică de execuţie. Scenele şi chenarele marginale, cu inscripţiile lor dedicatorii, erau desenate şi colorate mai întâi pe cartoane - îndeobşte de către meşterii care zugrăveau bisericile sau miniau manuscrisele, de unde şi unitatea stilistică a celor trei genuri artistice - fiind transpuse apoi în broderie, cu fir de aur, de mătase şi de argint, pe suport de catifea sau pe satin, de cânepă sau de in, în atelierele specializate care funcţionau pe lângă mănăstiri şi curţile domneşti.

Celebre sunt, pentru frumuseţea lor, pentru măiestria şi fineţea execuţiei, aerele şi pocroveţele de la Suceviţa, de la Moldoviţa şi de la Putna, toate din secolul al XV-lea, iar cele mai vechi epitafuri româneşti - cum ar fi cel de la Cozia din 1396, cel dăruit Mănăstirii Neamţu de egumenul Siluan în 1437, cele de la Putna şi Moldoviţa din 1490 - 1494 sau cel de la Dobrovăţ din 1504 - 1506 - se disting prin monumentalitatea şi sobrietatea compoziţiilor, prin somptuozitatea şi dramatismul lor concentrat, prin grandoarea hieratică a personajelor şi prin atmosfera lor cromatică, elegantă şi gravă totodată.

În secolele următoare, stilul iconografic al epitafurilor evoluează de la concizie la baroc, încărcându-se cu noi elemente decorative şi cu personaje care nu apăreau în vechile structuri compoziţionale.

În colecţia Mănăstirii Putna sunt expuse două epitafuri de o excepţională valoare artistică: unul de provenienţă sârbă, datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, şi altul moldovenesc, executat chiar la această mănăstire, în anul 1490, din porunca lui Ştefan cel Mare. Acesta din urmă este cel mai vechi epitaf care s-a păstrat din epoca marelui domn şi, totodată, una dintre cele mai impresionante, mai dramatice şi mai monumentale broderii româneşti.

În ceea ce priveşte aerele şi pocroveţele expuse în aceeaşi colecţie, unele datează din secolul al XV-lea, fiind dăruite mănăstirii de către Ştefan cel Mare, iar altele, din secolele următoare şi provin - după cum vom vedea - de la alţi donatori.


Sus