Epitrahile

Broderie deosebit de bogată în reprezentări figurative şi motive ornamentale, epitrahilul sau patrafirul constituie una din componentele specifice şi obligatorii, totodată, ale veşmintelor purtate de preoţi şi arhierei în timpul oficierii serviciului religios. Are forma unei fâşii textile cu dimensiuni variabile, atingând uneori lungimea de aproape trei metri, iar lăţimea de circa 10 - 12 centimetri. Denumirea sa derivă din cuvântul grecesc epitrache-lion, care desemnează modalitatea de îmbrăcare a acestei odăjdii pe după gât, fiind lăsată să cadă în faţă, de pe ambii umeri, în două părţi egale, cusute între ele sau încheiate cu nasturi decorativi.

Epitrahilul îşi are obârşia în orar, cu care a fost identic iniţial şi din care a descins, adaptându-se treptat la o altă manieră de îmbrăcare pentru a marca deosebirea dintre preot şi diacon. Distinct constituit, el apare pentru prima dată menţionat în scrierile sfântului Gherman I, patriarhul Constantinopolului între anii 715 şi 730.

Veşmânt liturgic specific cultului ortodox, epitrahilul aminteşte credincioşilor de ştreangul sau de ştergarul cu care a fost tras de gât Mântuitorul spre locul crucificării, simbolizând, de aceea, în ansamblul veşmintelor sacerdotale, „jugul cel bun al preoţiei”, care trebuie purtat cu smerenie pentru că acesta este „darul duhului sfânt care se pogoară peste săvârşitorul de cele sfinte”. Considerat ca un veşmânt esenţial, îmbrăcarea sa de către preot sau arhiereu la oficierea oricărui serviciu religios, se impune cu atâta stringenţă, „încât Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, recomandă ca, în împrejurări de forţă majoră, când nu s-ar găsi un epitrahil la îndemână, să se pună în chip de epitrahil brâul, o altă pânzătură sau chiar o bucată de funie, după ce au fost binecuvântate în scopul acestei întrebuinţări...”.

Petrecându-se în jurul grumazului, epitrahilul se îmbracă pe deasupra stiharului, împodobindu-l cu decoraţiile sale figurative care înfăţişează, în cadre izolate, prooroci, apostoli, evanghelişti, mucenici, episcopi etc., sau aşa-numite praznice împărăteşti, adică scene complexe din viaţa biblică a Mântuitorului, dispuse în arcade arhitectonice sau în chenare geometrice, fie circulare, fie rectangulare, ornamentate la rândul lor cu motive tradiţionale, simbolice, vegetale şi zoomorfe. Distribuite în registre paralele, două câte două, uneori aceste decoraţii se încheie, la poalele piesei, cu portretele donatorilor, îndeobşte voievozi sau mari dregători, şi cu scurte inscripţii votive ori de danie.

Veşmintele personajelor, brodate în fire de aur şi de argint, se păstrează adeseori intacte în toate detaliile lor, decantate, de altfel, prin stilizare, până la esenţele cele mai sugestive. Chipurile acestora însă, atunci când au fost brodate numai în fire de mătase - material mai puţin rezistent - au devenit aproape irecognoscibile sub acţiunea distructivă a factorilor de microclimat, a celor biochimici şi mecanici, a eroziunii timpului, în general. Dar, aceiaşi factori, care produc asemenea efecte negative, conferă imaginilor respective şi o pecete nobilă, o patina cu inefabile preţiozităţi cromatice, cu ape şi cu scânteieri discrete de o inegalabilă distincţie.

În confecţionarea epitrahilelor, arta broderiei româneşti ajunge la o mare măiestrie atât în stilizarea figurilor, cât şi în armonizarea culorilor, folosind materiale dintre cele mai preţioase: suporturi de mătase, dublate cu ţesături de in, broderii cu fire de aur şi de argint, culori vegetale discrete şi de un mare rafinament cromatic.

Cel mai vechi epitrahil românesc, ajuns până la noi, se găseşte la Mănăstirea Tismana şi datează din vremea lui Dan I (1383-1386), ori din primii ani ai domniei lui Mircea cel Bătrân (1386 - 1418). Un epitrahil de o mare măiestrie artistică şi iconografică au donat, în jurul anului 1427, Alexandru cel Bun şi doamna sa Marina Mănăstirii Bistriţa, dar, din păcate, acesta s-a pierdut peste hotare în timpul primului război mondial. Valoroasa piesă prezintă şi un deosebit interes documentar, deoarece conţinea, la poale, portretele donatorilor, primele portrete voievodale cunoscute în arta broderiei româneşti.

Din epoca lui Ştefan cel Mare se păstrează, la Mănăstirea Putna, mai multe epitrahile de o rară frumuseţe, executate chiar aici, din porunca marelui domn pentru slăvită sa ctitorie. Sunt însă, după cum vom vedea, şi câteva exemplare cu provenienţe incerte, fie din aceeaşi epocă, fie din secolele următoare.


Sus