Lespezi funerare

Detaşându-se în ansamblul sculpturii lapidare ca opere de sine stătătoare, lespezile funerare constituie obiectul unui capitol mare şi bine distinct al istoriei artei universale, cunoscând de-a lungul mileniilor o largă răspândire şi o considerabilă varietate de motive decorative ale căror tradiţii vin din lumea antichităţii euroasiatice şi egiptene, perpetuându-se în toată lumea creştină medievală. Cioplite în roci de calcar, de gresie, de marmură sau de granit, ele au aproape întotdeauna fie forme trapezoidale, fie dreptunghiulare şi sunt decorate - în reliefuri de toate gradele - cu motive geometrice şi simbolice, cu stilizări fitomorfe şi zoomorfe, cu scene religioase şi din viaţa defuncţilor sau chiar cu imaginile acestora sculptate în poziţii culcate, cunoscute sub numele de gisanţi. Foarte frecvent decoraţiile enumerate sunt însoţite de inscripţii, perimetrale sau centrale, săpate în champleve.

Lespezile funerare sunt direct legate de cultul morţilor şi au menirea să închidă, ca nişte capace, sarcofagele care conţin rămăşiţele pământeşti ale celor dispăruţi, sau să marcheze la suprafaţa pământului locurile în care se află mormintele hipogee, atunci când defuncţii au fost înhumaţi, în ultimul caz, lespezile funerare nu sunt aşezate întotdeauna direct pe suprafaţa mormintelor, ci, adeseori, pe nişte socluri cu dimensiuni corespunzătoare, construite deasupra lor, ale căror faţade pot fi simple sau decorate cu motive similare acelora de pe lespezi, ceea ce le conferă un aspect mult mai fastuos, în toate cazurile însă, mai cu seamă prin inscripţiile lor, lespezile funerare îndeplinesc o funcţie fundamentală comună şi anume, aceea de a perpetua în posteritate memoria înaintaşilor, datele esenţiale privitoare la biografia, rangurile sociale şi faptele acestora.

Ca şi în alte părţi ale lumii, arta lespezilor funerare a cunoscut o amplă dezvoltare în Ţările Române mai ales de-a lungul evului mediu. În Moldova, cele mai vechi opere de acest fel, ajunse până la noi, sunt din prima jumătate a secolului al XV-lea şi aparţin stilului gotic. Se menţionează în acest sens lespedea Iui Richter din anul 1444, descoperită sub ruinele catedralei catolice de la Baia şi transferată apoi la Muzeul de artă al R. S. România, precum şi o lespede a unui oarecare Simion existentă la Muzeul de istorie din Fălticeni, datând, se pare, din acelaşi an. Ambele sunt decorate în câmpul central cu câte o cruce aşezată pe un arc de cerc simbolizând mormântul şi au inscripţii latineşti plasate în zona superioară, pe prima, şi perimetral pe a doua. Acest tip de lespezi este întâlnit frecvent în Apusul Europei până prin veacul al XIII-lea, iar pe teritoriul patriei noastre este atestat încă din epoca premedievală, deci înaintea constituirii stilului gotic, de aşa-numita piatră funerară a lui Atala, descoperită la Constanţa, foarte asemănătoare cu lespedea lui Richter mai ales, deşi mai veche decât aceasta cu aproximativ o mie de ani.

La o înflorire fără precedent ajunge arta pietrelor funerare moldoveneşti în a doua jumătate a secolului al XV-lea, sub domnia lui Ştefan cel Mare. Se constituie acum o adevărată şcoală autohtonă, cu trăsături specifice, al cărei repertoriu decorativ este alcătuit aproape exclusiv din stilizări vegetale şi geometrice în ansamblul cărora motivele zoomorfe pătrund foarte rar, iar cele antropomorfe niciodată. Elementul dominant al acestor decoraţii îl formează vrejul meandric purtător de palmete şi semipalmete, motive străvechi de largă circulaţie în antichitatea egipteană şi greacă, în Orientul creştin şi în toată lumea bizantină. Asimilate într-o viziune decorativă originală şi unitară, palmeta şi semipalmeta se regăsesc în Moldova secolelor al XV-lea şi al XVI-lea nu numai în sculptura lespezilor funerare, ci şi în cadrul frescelor, al broderiilor, al manuscriselor miniate etc.

Se impune acum tipul de lespede sculptată în champleve, cu chenar marginal şi inscripţie perimetrală, închizând un câmp central în care vrejurile meandrice, presărate cu felurite flori, se împletesc în combinaţii graţioase şi pline de fantezie, descriind succesiuni de inimi, de medalioane romboidale, ovoidale şi circulare, asemănătoare acelora din frontispiciile manuscriselor şi din chenarele unor broderii contemporane lor. Astfel arată lespezile comandate şi aşezate de Ştefan cel Mare pe mormintele strămoşilor săi voievozi din biserica Sfântul Nicolae de la Rădăuţi, din bisericile mănăstirilor Neamţu şi Bistriţa, cele aşezate pe mormintele de la Putna ale membrilor familiei sale, ca şi cea de pe propriul său mormânt. îmbogăţite cu motive locale, cum ar fi bourul Moldovei, ghinda şi frunza de stejar, lespezile din epoca lui Ştefan devin prototipuri ale genului, fiind imitate aidoma sau în variante apropiate până către sfârşitul secolului al XVI-lea. Decorate bogat, dar nu abuziv, somptuoase şi monumentale prin rigoarea proporţiilor, fără să depăşească însă dimensiunile obişnuite ale unor asemenea opere, ele marchează, cum bine s-a zis, etapa clasică a sculpturii funerare moldoveneşti, cu ecouri pozitive pe întreg parcursul secolului al XVI-lea. În următoarele două secole, sub influenţa barocului european, arta pietrelor de mormânt se diversifică mult şi în Moldova, motivele se complică, devin mai abundente, mai naturaliste şi exuberante. Un exemplu reprezentativ pentru această etapă îl constituie, printre altele, şi mormântul mitropolitului Iacov din exonartexul bisericii de la Putna, care datează, după cum se ştie, din ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea.


Sus