Psaltichii

Derivând din vocabula neogreacă psaltiki, noţiunea de psaltichie are în limba română două accepţiuni: una de muzică psaltică, deci de muzică vocală bisericească specifică ritualului creştin ortodox, şi a doua, de carte sau manual după care se învaţă, în mod sistematic, această muzică. Tot cu un termen de origine greacă, în cea de a doua accepţiune, psaltichia se mai numeşte şi irmologhion, respectiv culegere de irmoase, adică de cântări bisericeşti.

Apariţia celor mai vechi sisteme de notaţie a muzicii psaltice este învăluită în incertitudini şi controverse. Se ştie totuşi ca acestea îşi au izvorul în aşa-numita semiografie ecjonetică, un sistem rudimentar de semne, ajuns la o complicată evoluţie după secolul al VI-lea, fiind utilizat la vremea sa numai pentru citirea „cu voce înaltă” a Evangheliei şi Apostolului. Această fază din istoria muzicii psaltice atinge apogeul în secolele VIII - XII şi este cunoscută sub denumirea de paleobizantină, iar manuscrisele aparţinând ei sunt numite lecţionkire. Un asemenea manuscris, intitulat Lecţionarul evanghelic grecesc, se păstrează la Biblioteca centrală „Mihai Eminescu” din Iaşi şi datează din secolele X - XI.

Lipsită de norme precise, heteroclită şi greoaie, notaţia paleobizantină este revizuită în secolul al VIII-lea de către Ioan Damaschinul care o sistematizează într-o sinteză nouă, mult mai riguroasă şi unitară, bazată pe cele opt ehuri sau glasuri care l-au condus la alcătuirea faimosului său Octoih. Acest sistem de notaţie ajunge însă la o deplină utilizare abia în secolele XII-XV, marcând etapa mediobizantină a muzicii psaltice, denumită şi damaschină sau hagiopolita.

O contribuţie hotărâtoare la cristalizarea unui sistem coerent, precis, cuprinzător şi durabil de fixare semiografică a cântărilor psaltice o aduce, mai târziu, celebrul melurg constantinopolitan Ioan Cucuzel, compozitor, interpret şi teoretician al muzicii bizantine, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea şi în primele decenii ale celui de al XIII-lea. Sistemul său de notaţie muzicală, materializat în cartea intitulată Arta psaltică şi semnele psaltice, cu toată chironoinia şi compunerea, se generalizează începând cu secolul al XV-lea, şi se utilizează până în secolul al XIX-lea, marcând perioada neobizantină sau cucuzeliană a muzicii psaltice.

După alte încercări de perfecţionare, întreprinse în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în a doua decadă a secolului al XIX-lea arhiereul Chrisant de Madyt, împreună cu alţi autori, procedează la elaborarea unui nou sistem de notaţie a muzicii psaltice, în vigoare şi astăzi, inaugurând etapa modernă sau chrisantică a semiografiei muzicale bizantine. Acest din urmă sistem a fost promovat la noi mai întâi de ieromonahul Macarie, care publică primul Theoreticon românesc, în 1823, apoi de Anton Pann şi de alţi protopsalţi români.

Exceptând epoca dintre secolele al II-lea şi al VIII-lea, când are loc procesul de etnogeneză a poporului român şi când limba cultică a comunităţilor creştine de pe teritoriul ţării noastre era latina sau latina vulgară, de-a lungul evului mediu cântările psaltice utilizate în Ţările Române au fost, aproape în exclusivitate de origine bizantină, fiind scrise - între secolele al VIII-lea şi al X-lea - în limba greacă, iar după această epocă şi în greacă şi în slavonă, concomitentă care a durat până în secolul al XVIII-lea, când cele două limbi, zise sfinte, sunt substituite definitiv de limba română, dar nu înainte de a se trece şi printr-o fază de paralelism greco-român.

Pe întreg parcursul dualităţii greco-slavone, existenţa textelor psaltice în limba greacă a fost cu mult mai numeroasă decât aceea a textelor corespunzătoare slavone, ceea ce înseamnă că în manifestările muzicii bizantine din ţara noastră limba greacă a deţinut incontestabil primatul, cu toate că limba oficială a bisericii şi a cancelariilor domneşti devenise între timp slavona.

Cele mai vechi psaltichii din patrimoniul românesc, scrise în limba greacă, cu notaţie mediobizantină, datează din secolele XI - XIV şi se păstrează la Biblioteca Academiei Române şi la Biblioteca centrală „Minai Eminescu” din Iaşi, iar cele mai importante şi mai concludente pentru cunoaşterea nivelului atins de arta psaltichiei, cu notaţie neobizantină, în Ţările Române, sunt cele nouă manuscrise muzicale din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, provenind de la Mănăstirea Putna, aflate acum în diferite biblioteci din ţară şi de peste hotare, cu excepţia unuia singur care se păstrează şi astăzi în vechiul patrimoniu al mănăstirii de baştină.

Scrise în limbile greacă şi slavonă, cu imixtiuni ale alfabetului grecesc în textele slavoneşti şi viceversa, aceste manuscrise emană de la reputaţi protopsalţi şi melurgi putneni, ca Eustaţie, Kir Gheorghie, Andonie, Dometian Vlahu, Paisie, Ioasaf, Ioan Diaconii, Antim, Loghin s. a. care au făcut la vremea lor faima Şcolii muzicale de la Putna, impunând-o autoritar în toată lumea ortodoxă din sud - estul Europei. Pe lângă manuscrisul amintit, la Putna se mai păstrează un Irmologhion, de provenienţă necunoscută, datând, probabil, din secolul al XVIII-lea.

Prima Psaltichie tradusă în limba română datează din anul 1713 şi este datorată dascălului Filothei sin Agai Jipei de la Mitropolia din Bucureşti.

Asemenea Ceaslovului şi Psaltirii, Psaltichia a servit de-a lungul secolelor şi ca manual didactic, pentru învăţarea muzicii bisericeşti, în-vechile scoli mănăstireşti, în şcolile de catiheţi şi în seminariile teologice. La vremea sa, adică spre sfârşitul secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea, Şcoala muzicală de la Putna ajunsese la o strălucită înflorire, impunându-se, alături de şcolile constantinopolitane şi athonite, ca una dintre cele mai importante din întreaga istorie a muzicii bizantine.

Dintr-o scrisoare a lui Alexandru Lăpuşneanu către comunitatea ortodoxă din Lemberg, purtând data de 6 iulie 1558, aflăm că erau atraşi la studii în cadrul acesteia şi tineri de peste hotarele ţării, iar din diverse documente şi cataloage rezultă că manuscrisele psaltice de la Putna au circulat la Lvov şi la Przmisel, apoi în Rusia, unde erau cunoscute sub denumirile de „raspev putnevski” sau de „notaţija putevaja”.

Bazele acestei celebre scoli au fost puse de către „românul Eustaţie”, ritor, domesticus, protopsalt şi melurg la Putna în ultimul deceniu al veacului al XV-lea şi în primele patru decenii ale celui următor, despre care se afirmă printre altele, că ar fi condus corul psalţilor la înmormântarea lui Ştefan cel Mare.


Sus