Psaltiri

Considerată încă din vremurile patristice drept cea mai citită carte biblică, Psaltirea se compune din cei 151 de psalmi ai Vechiului Testament, atribuiţi de tradiţia creştină profetului David, legendarul rege al Israelului care a domnit, aproximativ, între anii 1013 - 973 î.e.n. Potrivit tradiţiei ebraice însă, el ar fi compus, de fapt, numai o parte din aceştia, mai exact numai 73 de psalmi... De altfel, autorii tuturor psalmilor sunt bine cunoscuţi acum.

Structurat în douăzeci de părţi, numite catisme, conţinutul dominant al acestei celebre scrieri este liric - religios, exprimând cu fervoare imnică sentimentele de profundă adoraţie ale autorului în faţa puterii divine şi încrederea sa profetică în venirea lui Mesia pe pământ pentru a mântui omenirea de păcatele şi suferinţele prin care trecea.

La vechii iudei, psalmii erau declamaţi cu acompaniament de harpă, într-o manieră monotonă şi tărăgănată numită psalmodiere. Integraţi mai târziu cultului creştin, ei sunt psalmodiaţi în sunetele unui instrument muzical, de asemenea cu coarde, ca şi harpa, numit însă, în limba greacă, psalterion, denumire care s-a dat şi celor mai vechi culegeri de psalmi traduşi în această limbă şi din care derivă cuvântul psaltire din vocabularul românesc.

De-a lungul veacurilor, interpretarea psalmilor în bisericile creştine s-a amplificat, antrenând formaţii corale, acompaniate - în vremurile mai noi - de orgă sau de alte instrumente muzicale, constituite în formaţii adecvate, mai cu seamă după secolul al XVI-lea.

Ca şi Cîntarea cîntărilor, atribuită regelui Solomon, fiul şi succesorul lui David la tronul Israelului, Psalmii Vechiului Testament au cunoscut o vastă răspândire, fiind traduşi în numeroase limbi şi inspirând, prin frumuseţea lor poetică, creaţiile unor mari compozitori ai lumii, ca Giovanni Pierluigi da Palestrina, Johann Sebastian Bach, Franz Schubert, Johannes Brahms, Max Reger, Igor Stravinski s. a..

În Ţările Române, Psalmii lui David au circulat, fireşte, mai întâi în copii manuscrise după prototipuri slavone, executate în scriptoriile mănăstireşti. Tot în asemenea scriptorii au apărut însă, pe la începutul veacului al XVI-lea, şi primele încercări de a-i traduce în româneşte, ca reflex al tendinţei generale manifestate în această epocă de a introduce limba autohtonă în oficierea cultului creştin ortodox. Unele dintre aceste încercări s-au păstrat până în zilele noastre şi sunt cunoscute sub titlurile de Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţiană, Psaltirea Hurmuzachi.

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea apar şi primele psaltiri tipărite în limba română, cum este, bunăoară, cea de la Braşov, tipărită de Coresi în anul 1570, urmată apoi şi de altele din ce în ce mai numeroase.

Traducerea cea mai strălucită însă este „Psaltire a sfântului proroc David (...), pre versuri tocmită (...), cu osârdie mare, de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Ţara Moldovei”, tipărită în Polonia, la Mănăstirea Unievului, în anul 1673, operă profund creatoare, deşi traducere, în care marele cărturar şi poet mânuieşte cu supleţe versul, alternând ritmurile vioaie, populare, cu cele solemne, imnice sau elegiace, într-o limbă sugestivă, de o remarcabilă plasticitate.

Convins, ca şi Coresi, că „în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să grăiesc, dar şi pre alţii să învăţ, decât dzeace mii de cuvinte într-altă limbă”, Dosoftei demonstrează prin traducerea Psaltirii că limba română dispunea de nebănuite resurse expresive, aşezând astfel, „cu lungă osteneală în mulţi ai socotită şi cercată prin svintele cart”, pietrele de temelie ale poeziei culte româneşti.

Pe bună dreptate sublinia Mitropolitul Iustin Moisescu, în Cuvânt înainte la ediţia critică din 1974 a acestei memorabile opere, că „Ideea de a sprijini afirmarea graiului românesc pe toate meleagurile locuite de români şi de a sluji unitatea neamului prin unitatea limbii se vădeşte în toate cărţile tipărite de Dosoftei. Dar, mai mult decât oricare altă scriere religioasă, Psaltirea era cea mai indicată să slujească acestui scop, fiind cea mai căutată şi mai citită carte a Sfintei Scripturi”.

Asemenea Ceaslovului, Psaltirea a fost utilizată multă vreme în Ţările Române şi ca manual didactic în şcolile primare, în cele de catiheţi sau în seminariile teologice, marcând o treaptă mai avansată de învăţământ. „... eşti acum la ceaslov şi mâne - poimâne ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învăţăturilor”, îi spunea preotul din Humuleşti lui Creangă pentru a-l convinge să revină la şcoala pe care tocmai o părăsise.

În patrimoniul Mănăstirii Putna se păstrează cinci copii manuscrise ale Psaltirii, în limba slavonă, trei datând din secolul al XV-lea, una, probabil, din secolul al XVI-lea şi una din 1612. Dintre cele trei dintâi, una este supranumită „cea Mare” şi se distinge printr-o excepţională frumuseţe grafică.


Sus