Racla

Pentru o înţelegere mai cuprinzătoare a problemelor pe care le ridică această remarcabilă operă din patrimoniul Mănăstirii Putna, este necesar să rememorăm mai întâi câteva date şi evenimente istorice pe fundalul cărora trebuie purtată, după opinia noastră, discuţia referitoare la provenienţa şi destinaţia iniţială a lucrării, la perioada şi mobilul aducerii ei în Moldova şi, în sfârşit, la problema utilizării acesteia ca raclă sau ca sipet de sacristie. După cum se ştie, în 1401, la capătul unui îndelungat conflict cu Patriarhia ecumenică din Constantinopol, aceasta recunoaşte Mitropolia Moldovei şi canonicitatea hirotoniei, ca mitropolit, a episcopului Iosif. Pentru consfinţirea noului scaun arhieresc, după datină, adică prin rămăşiţele pământeşti ale unui martir creştin, în 1402 (sau, după alte opinii, în 1414 — 1415) se aduc de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului Ioan cel Nou, care sunt aşezate iniţial în vechea biserică a Mirăuţilor, iar după 1522 în biserica Sfântului Gheorghe din Suceava, noul edificiu mitropolitan ctitorit de Bogdan al III-lea şi de fiul său Ştefăniţă. După 1565 s-ar părea că moaştele au fost transferate o vreme de la Suceava la Iaşi, care devenise capitala ţării de unde, probabil, le aduce din nou la Suceava, în 1589, Petru Şchiopul. Cu prilejul campaniei din 1686 a lui Ioan Sobieski în Moldova, moaştele sunt luate şi duse în Polonia, la Zolkiev, rămânând acolo până în iunie 1783, când, cu încuviinţarea împăratului Iosif al II-lea, sunt readuse la Suceava sub directa supraveghere a ieromonahului Iosaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, în sfârşit, evenimentele din 1914 determină o nouă deplasare a lor, acum la Viena însă, de unde vor reveni la Suceava în iulie 1918, deci după încheierea primului război mondial.

Acestea sunt, pe scurt, informaţiile cu privire la circulaţia moaştelor. Cu privire la racla în care au fost aduse ele de la Cetatea Albă şi la raclele în care au fost transferate succesiv de-a lungul vremii, ştirile nu mai sunt la fel de limpezi.

Tradiţia atribuie lăzii de sacristie din tezaurul Putnei cinstea de a fi servit la aducerea moaştelor în Moldova şi de a le fi adăpostit neîntrerupt până în 1736 (?), când, după cum ne informează istoricul Dimitrie Dan, care credea în această tradiţie, „neguţătoriul Hagi Ivanciu din Botoşani” ar fi „trecut cu învoirea guvernului austriac (...), noua raclă făcută de dânsul pentru moaştele sfântului”, în care acestea ar fi rezidat până la 2/14 iunie 1867. După alte surse, mai întemeiate credem, demersul lui Hagi Ivanciu ar data din iulie 1786 şi s-ar fi soldat cu un rezultat negativ. Oricum, în 1867, afirmă tot Dimitrie Dan, fiind confirmat acum şi de o publicaţie contemporană evenimentului, moaştele „au fost aşezate într-o raclă nouă de chiparos, făcută de mai mulţi creştini evlavioşi din România şi ferecată cu fasada cea veche de argint de pe timpul lui Alexandru cel Bun”. În consecinţă, „Racla cea veche devenind superfluă, se vede că a fost transportată la Putna, unde se ţine în veşmântărie”, conchide el, fără să precizeze dacă transferul la Putna s-a efectuat în 1867 sau în 1736. Precizăm noi însă că sipetul este atestat aici, cu certitudine, mult înainte de 1867 şi chiar de 1786 când îşi face de fapt Hagi Ivanciu demersul menţionat mai sus şi al cărui rezultat nu este bine cunoscut acum.

Aserţiunile acceptate de Dimitrie Dan se contrazic parţial şi cu o informaţie, ceva mai veche, furnizată de Romstorfer care susţinea că în această „raclă” au fost aduse la 1783, moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Zolkiev la Suceava, ceea ce ar însemna, dacă am putea admite o asemenea informaţie, că pentru a servi acestui scop, ea trebuia să fie mai întâi transportată într-acolo de la Putna, unde se afla sigur la data respectivă.

Ca şi Dimitrie Dan, O. Tafrali îşi însuşeşte fără nici o rezervă aserţiunile tradiţionale referitoare la faimoasa ladă, considerând-o, în consecinţă, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, dar, spre deosebire de Romstorfer, el afirmă că moaştele au călătorit în 1783, din Polonia la Suceava, în racla făcută de Hagi Ivanciu la 1736, atunci „când vechea ladă a fost abandonată şi donată Mănăstirii Putna”, ceea ce ar însemna, din nou, dacă am putea admite aserţiunea lui Tafrali, că oricum pretinsa raclă de la Putna a efectuat o călătorie - şi încă de lungă durata - în Polonia. Opinii similare, mai nuanţate, convergente sau divergente, au emis şi alţi cercetători, printre care şi Nicolae Iorga. Marele nostru istoric era de părere că „sicriul de chiparos admirabil lucrat, care se păstrează încă în Muzeul din Putna” a servit ca raclă a moaştelor Sfântului Ioan” numai până în 1627, când acestea au fost transferate într-un alt sicriu, „comandat de Vodă-Barnovschi”, teză pe care o susţinuse cu aproape zece ani mai înainte şi Oreste Luţia. El nu precizează în mod expres, dar din context rezultă clar, că lada de la Putna nu-i totuna cu racla în care au fost aduse moaştele în Moldova. Lucrurile se complică şi mai mult când se trece la discutarea decoraţiilor de pe racla iniţială şi de pe cele ulterioare, în cunoscuta scenă a întâmpinării moaştelor Sfântului Ioan de către Alexandru el Bun şi familia sa, bunăoară, zugrăvită la sfârşitul secolului al XVI-lea în pridvorul Mănăstirii Suceviţa, racla, de formă paralelipipedică, pare foarte simplă, fără nici un fel de ornamente. Dimitrie Dan afirmă totuşi, preluând o informaţie mai veche de la S. FI. Marian, că sicriul făcut în 1867 a fost ferecat „cu fasada cea veche de argint de pe timpul lui Alexandru cel Bun”. Potrivit altor opinii, iniţial racla ar fi fost împodobită cu icoane pictate şi abia către sfârşitul secolului al XVII-lea ar fi fost ferecată în argint, pe vremea sejurului ei polonez. Admiţând vechimea şi autenticitatea unei icoane atribuită epocii ai Alexandru cel Bun şi considerată unica „rămasă dintr-un grup ce împodobea sicriul Sf. Ioan de la Suceava”, unii istorici şi-au pus problema dacă „argintăria este făcută după icoană, sau icoana este făcută după argintărie”, pe câtă vreme alţii au considerat fără ezitare că argintăria de pe actualul sicriu este o creaţie modernă şi foarte urâtă.

Căutând obârşia acestor complicate controverse, Teodora Voinescu observa, pe bună dreptate, că cercetătorii „au confundat permanent sicriul de lemn în care se ţin efectiv relicvele, cu racla ferecată în care se află introdus acest sicriu”, folosind totodată în mod frecvent, drept elemente de datare (...), tocmai părţile adăugate sau transformate cu prilejul unor reparaţii”. Astfel se explică, după opinia sa, că din coroborarea unor asemenea texte rezultă la un moment dat că moaştele se găsesc, în acelaşi timp, în două sau chiar trei racle”. Pe măsura amplificării discuţiilor privitoare la adevărata sau adevăratele racle ale moaştelor Sfântului Ioan, devine tot mai limpede că aşa-zisul sicriu de la Putna este de fapt o ladă de sacristie pentru păstrarea veşmintelor şi cărţilor bisericeşti, care nu a fost folosită, probabil, niciodată ca raclă a moaştelor în discuţie, sau, dacă a fost vreodată, înseamnă că s-a recurs la ea cu totul întâmplător şi numai pentru scurtă vreme, în vreo împrejurare presantă, neatestată de documente, dar care ar putea constitui singurul sâmbure de adevăr al legendei sale. Că lucrarea nu a fost destinată din capul locului unui asemenea scop o relevă de altfel şi reliefurile de pe ea, care înfăţişează patimile Mântuitorului şi nu ale sfântului originar din Trapezunt, martirizat prin 1330 la Cetatea Albă, adus cu mari onoruri în Moldova şi instalat la Suceava, în vremea lui Alexandru cel Bun, ca protector al ţării. Ea nu trădează nici un fel de semne din care să rezulte că a fost adaptată vreodată unui scop ad-hoc, că a fost pictată sau împodobită cu icoane aplicate şi nici cu ferecături, mai vechi sau mai noi, cum s-a întâmplat cu racla propriu-zisă din vechea mitropolie a Sucevei, ale cărei autenticitate şi apartenenţă la prima jumătate a secolului al XV-lea fiind peremptoriu demonstrate în ultimele două decenii, exclud definitiv tradiţionalele aserţiuni cu privire la destinaţia sa funcţională. Considerată, aşadar, ca ladă de sacristie şi nu ca raclă, rămâne totuşi deschisă problema datării şi provenienţei sale. Opiniile celor mai mulţi şi mai autoritari cercetători converg spre obârşia apuseană a operei, în special către Nordul Italiei şi către stilul Renaşterii timpurii al reprezentărilor de pe ea. Se pune, de asemenea, la îndoială datarea ei spre sfârşitul secolului al XIV-lea - pe care o susţinuse Tafrali - şi chiar în primele decenii ale celui de al XV-lea, infirmându-se astfel - şi pe această cale - aserţiunea tradiţională cu privire la folosirea sa ca raclă în împrejurările amintite mai sus. O ipoteză plauzibilă în acest sens a sugerat Corina Nicolescu, care o considera drept „ladă italiană de sacristie”, datând-o, după trăsăturile sale evident renascentiste, către sfârşitul secolului al XV-lea, „când la curtea lui Ştefan cel Mare abundă catifelele scumpe aduse de la Florenţa şi Veneţia, unde solii domnitorului în afară de misiuni diplomatice mai îndeplineau uneori şi misiuni culturale sau artistice”. După opinia noastră, în această epocă ar trebui datată, de fapt, nu lada propriu-zisă, care, judecind după unele exemplare similare, existente în diverse colecţii din Bolonia, Veneţia, Viena sau Paris, pare să fie mai veche, ci aducerea ei în ţară cu vreunul din prilejurile pe care le-a sugerat regretata noastră cercetătoare.

La Putna este atestată ca sipet pentru păstrarea unor documente importante pe la 1764 când, potrivit unei relatări a lui Vartolomei Măzăreanu, în ea se afla toată arhiva mănăstirii pe care el însuşi a trebuit s-o pună în ordine, „fiindcă toate scrisorile erau amestecate în acest săcriu”. Se ştie, de asemenea, că mai târziu - dar, poate, - şi cu mult mai înainte se păstrau în ea „veşmintele şi alte odoare mănăstireşti”. Actualmente este expusă în muzeul mănăstirii.


Sus