Ripide

Noţiune de origine greacă, ajunsă în limba română prin filieră slavonă, ripida semnifica iniţial un evantai obişnuit cu ajutorul căruia se putea face vânt împotriva excesului de căldură. Acelaşi obiect, cu aceeaşi utilizare, se numea la romani jlabellum. Pentru a servi mai bine acestui scop, ea trebuia să fie confecţionată din materiale uşoare, lesne de mânuit: ţesături, pene, anumite frunze, lamele subţiri de lemn etc. Graţie acestor însuşiri primordiale, de uz comun, au intrat ripidele în rândul obiectelor bisericeşti creştine, fiind utilizate mai întâi la stingerea luminărilor şi candelelor, după oficierea serviciului religios.

Confecţionate ulterior şi din foiţe metalice, înmănuncheate radial, asemenea unor discuri stelate, ele trec în serviciul proscomidiei, unde sunt utilizate ca acoperăminte pentru sfintele daruri, devenind astfel evantaie liturgice, obiecte care au cunoscut o largă răspândire în lumea ortodoxă. Ajunse la această întrebuinţare simbolică, legată de ritualul fundamental al euharistiei, ripidele sunt decorate în mod corespunzător şi în măsură predominantă cu figuri de serafimi. Adeseori înseşi contururile lor, privite în ansamblu, sugerează asemenea imagini. De aceea, în mod curent, ele se mai numesc şi serafimi.

Lucrate în metale preţioase, amplificate la dimensiuni mai mari şi îmbogăţite cu noi motive decorative, reprezentând stilizări florale, geometrice şi simbolice, figuri şi scene biblice, însoţite de inscripţii liturgice şi votive, ripidele dobândesc aspecte somptuoare, trecând din serviciul proscomidiei - pentru care pocroveţele se dovedeau a fi mult mai adecvate - în fruntea procesiunilor şi marilor ceremonii religioase la care participau reprezentanţii celor mai înalte trepte ale ierarhiei bisericeşti, în astfel de împrejurări ele erau încredinţate aşa-numiţilor ministranţi, adică unor grupuri de copii, îmbrăcaţi în stihare, care aveau misiunea de a le purta înaintea soborului preoţesc pentru a-i deschide simbolic calea.

Nu se poate preciza la ce dată anume au ajuns ripidele în fruntea unor asemenea ceremonii, dar se ştie că obiceiul s-a impus mai întâi în Orientul ortodox, de unde s-a generalizat treptat în toată lumea bizantină. Tot treptat ele şi-au pierdut apoi din importanţa funcţionalităţii lor în oficierea cultului creştin, rămânând însă mai departe în biserici, în colecţiile acestora sau ale unor muzee, mai mult ca obiecte ornamentale, de o rară frumuseţe uneori.

Cele mai vechi ripide româneşti, cu valoare somptuoară, provin de la Ştefan cel Mare şi sunt executate din argint aurit, ciocănit şi filigranat în manieră bizantină. Două din ele au fost dăruite de voievod Mănăstirii Zografu la 30 iulie 1488 şi se găsesc actualmente în insula Patmos, iar alte două, foarte asemănătoare cu primele, figurează în patrimoniul Mănăstirii Putna, unde au fost executate la 1497, din porunca aceluiaşi domn, pentru această ctitorie a sa. Nu rezultă clar din inscripţiile lor unde au fost lucrate primele două ripide, insă asemănările izbitoare dintre ele şi cele de la Putna conduc la concluzia că toate au ieşit din acelaşi atelier moldovenesc.

În Ţara Românească, exemplarele cele mai vechi şi mai valoroase de ripide provin din secolul al XVII-lea şi sunt executate în Transilvania sau de către meşteri transilvăneni stabiliţi vremelnic dincoace de Carpaţi. Ele au întotdeauna contururi stelate în opt colţuri şi suprafeţele decorate cu numeroase figuri şi scene biblice realizate în tehnica au repousse. În marea lor majoritate, acestea se păstrează acum la Muzeul de artă din Bucureşti.


Sus