Sbornice

Cuvânt de origine slavonă, sbornic înseamnă ad-litteram culegere, iar în cazul cărţilor intitulate astfel el desemnează acele culegeri de texte religioase, manuscrise ori tipărite, care emană de la mai mulţi autori, din epoci diferite şi cu un conţinut foarte variat: scrieri hagiografice, povestiri miraculoase din viaţa pustnicilor, tâlcuiri de evanghelii, polemici împotriva ereziilor; hexaimeroane, adică scrieri despre facerea lumii în şase zile; omilii ale sfinţilor Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz, Atanasie al Alexandriei; cuvinte de învăţătură ale lui Efrem Şirul, Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Grigorie Sinattul; colecţii de maxime din textele biblice sau din scrierile unor filozofi antici, adeseori comentate în sens moralizator şi didactic.

Pe lângă problemele de ordin strict teologic, întâlnim în cuprinsul unor asemenea culegeri, mai ales în cele alcătuite după secolul al XIV-lea, sub influenţa isihasmului - curent filozofico-religios răspândit şi în ţările române - , observaţii, îndemnuri şi afirmaţii de ordin social, care contravin uneori ideologiei feudale. Se discută, bunăoară, în unele sbornice, despre dreptul la ascensiune, pe cele mai înalte trepte sociale, al omului de jos, dar cu merite, considerându-se că faptul „nu e de loc în afara graniţelor legii şi filozofiei şi nici ruşinos”; cu privire la problema „dacă bogăţia este de la Dumnezeu sau din fapta diavolului”, se concluzionează categoric că „bogăţia nedreaptă nu este de la Dumnezeu”, iar în privinţa îndeletnicirilor cuvenite mirenilor se afirmă că „meşteşugul medical nu trebuie lepădat nici de mireni, nici de călugări”.

Cele mai vechi sbornice manuscrise, în limba slavonă, datează în ţara noastră din secolul al XIV-lea, iar într-unul din ele, caligrafiat în anii 1391 - 1392, s-ar afla - după opinia unor cercetători - cel mai vechi monument de grai românesc, mărturie documentară ce pune „istoria formării limbii şi a poporului român într-o nouă viziune, de o luminoasă strălucire”.

Se consideră, în general, că sbornicele „sunt mai numeroase la noi în prima jumătate a veacului al XV-lea”, că, după aceea, „odată cu stabilirea autorităţii domneşti asupra bisericii, sub Ştefan cel Mare, imensa majoritate a manuscriselor bisericeşti o formează cărţile de ritual” şi că „abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se reia în chip masiv copierea sbornicelor teologice”.

Referindu-ne la manuscrisele din patrimoniul Mănăstirii Putna, se impune totuşi precizarea că din cele opt sbornice, existente aici, trei datează sigur din epoca lui Ştefan, două cu probabilitate şi numai trei, cu certitudine, din secolele următoare. Primele trei au fost caligrafiate chiar în Mănăstirea Putna şi sunt, de fapt, cele mai somptuoase dintre toate, iar despre două dintre acestea se ştie sigur că au fost executate chiar din porunca marelui voievod, pentru această mănăstire.


Sus