Sculptură în lemn

Ca şi plastica lapidară sau cea în lut ars, în oase şi colţi de felurite animale, sculptura în lemn s-a practicat pretutindeni din cele mai vechi timpuri, dar, din păcate, nu s-a păstrat până în zilele noastre decât în anumite zone geografice care, prin natura climatului lor, au favorizat conservarea acestui material mai puţin rezistent la acţiunea conjugată a intemperiilor şi a factorilor biochimici, fără să mai vorbim de incendii şi de alte calamităţi.

Lesne de prelucrat, prin însăşi structura sa naturală, consistentă şi relativ uşoară totodată, lemnul posedă excelente virtuţi plastice, cu subtile şi profunde variaţii cromatice, pretându-se la modelări nelimitate, în opere libere şi în reliefuri de toate gradele, integrate arhitecturii sau de sine stătătoare. Spre deosebire de alte materiale, utilizate, aproape exclusiv, numai în arta cultă, cum ar fi, bunăoară, marmura, bronzul şi metalele preţioase, mult mai rare, mai scumpe, şi, deci, mai greu de procurat, lemnul, prin calităţile menţionate, prin omniprezenţa şi accesibilitatea sa generală, a fost şi continua să fie folosit, pe scară foarte largă, atât în creaţia cultă cât şi în cea populară, ultima fiind incomparabil mai veche decât prima şi, fireşte, mult mai răspândită. Contrar aşteptărilor însă şi pe deplin explicabil totuşi, cele mai multe dintre cele mai vechi sculpturi în lemn din lume, care au dăinuit până la noi, aparţin artei culte şi nu celei populare, în reliefurile lor apar motive decorative simbolice, astrale, zoomorfe şi antropomorfe, geometrice şi foarte frecvent vegetale, în variate stilizări, care prefigurează motivele similare do amplă răspândire mai târziu, în toată lumea creştină orientală şi occidentală.

Încifrând iniţial sensuri adânci referitoare la viaţă şi moarte, la originea şi organizarea universului, a societăţii omeneşti şi a rosturilor ei, aceste impresionante reprezentări simbolice îşi pierd treptat sarcinile ideatice, ajungând în arta medievală, cultă şi populară, ca excelente mijloace decorative, mânuite cu o inepuizabilă fantezie, dar „golite de înţelesul primitiv şi de lumea de gânduri din care au izvorât...”.

Se cuvine să menţionăm însă ca preluarea formală a vechiului repertoriu decorativ, fie egiptean, fie grecesc, roman sau elenistic, în împrejurări istorice cu totul noi, nu s-a produs fără amplificarea acestuia cu alte motive stilistice şi simbolice, cu alte personaje şi scene, ale căror înţelesuri corespund unui nou context spiritual, răspândit pe vaste zone ale lumii. Originile şi circulaţia acestora din urmă pe fondul celor dinţii sunt complicate şi adeseori dificil de lămurit, nu numai în domeniul sculpturii decorative în lemn, ci şi în celelalte genuri ale artei, religioase ori laice, culte ori populare. Din acest punct de vedere, afirma un cercetător, „ornamentica populară românească (...), este un imens şi pasionant domeniu de studiu. În câmpul înflorat al scoarţelor, pe furcile de tors din lemn, în cusăturile pieselor vestimentare, pe pereţii caselor, pe vasele de pământ, apar adeseori, într-o manieră proprie decorativismului popular românesc, motive cu origini îndepărtate, trădând lungi şi încă misterioase peregrinări din lumea balcanică, din cea a Orientului mijlociu, şi uneori chiar de pe malurile învăluite în legende ale Indusului. În întâmpinarea acestora parcă răzbat alteori ecouri ale evului mediu şi ale Renaşterii occidentale şi central-europene precum şi acelea ale vastelor câmpii şi păduri din nordul slav şi germanic. Grefate şi topite în fondul puternic şi unitar al artei locale, însemnele depărtărilor au partea lor de farmec în unitatea stilistică a ornamenticii româneşti”, demonstrând totodată, adăugăm noi, că viaţa spirituală a poporului nostru a fost mereu racordată şi în continuă osmoză creatoare cu cea universală, fără să-si piardă identitatea, originalitatea, propria amprentă.

Până la un punct, repertoriul decorativ al sculpturii româneşti în lemn este comun atât obiectelor de interes laic cât şi celor destinate bisericii. Astfel, străvechea rozetă solară, cu diversele ei variante, ca şi stilizările geometrice, alcătuite din linii frânte şi curbe, ingenios combinate în succesiuni romboidale şi circulare, se regăsesc deopotrivă în crestăturile popularelor lăzi de zestre şi ale jilţurilor domneşti, în câmpurile decorative ale stranelor şi uşilor bisericeşti, sau ale tâmplelor, analoagelor şi crucilor. Pe câtă vreme însă crestăturile populare se limitează numai la aceste motive, exclusiv abstracte, sculptura religioasă în lemn abordează un repertoriu decorativ şi figurativ mult mai bogat în care abundă stilizările vegetale de mare circulaţie, cum sunt pomul vieţii, palmeta şi semipalmeta, frunza de acant, viţa de vie cu frunze şi ciorchini, ghinda şi frunza de stejar, rodia, trandafirul, laleaua şi floarea de genţiană, cărora li se adaugă o variată gamă de motive zoomorfe, reprezentând păsări, cai, lei, bouri, himere, precum şi o numeroasă galerie de figuri antropomorfe biblice, clericale şi mirene - în posturi izolate sau în scene complexe, proiectate pe fundaluri arhitectonice şi naturale.

Sculptate în lemn de stejar, de nuc ori de tisă, aceste reliefuri sunt adeseori colorate şi aurite, dobândind aspecte strălucitoare, cu pâlpâiri scânteietoare şi somptuoase.

Spre deosebire de Ţara Românească şi Moldova, care de-a lungul evului mediu au practicat în sculptura lemnului numai basorelieful şi relieful meplat, Transilvania a produs încă din primii ani ai secolului al XV-lea şi sculpturi în lemn a tutto rondo. Se dau ca exemple în acest sens două Madone cu Pruncul, una existentă în biserica franciscanilor din Sibiu şi alta aflată acum la Muzeul Brukenthal din acelaşi oraş, dar provenind dintr-o biserică de la Cisnădioara.

Cele mai vechi şi mai valoroase opere decorative în lemn din Ţara Românească sunt uşile bisericilor de la Cotmeana şi Snagov, aparţinând secolului al XV-lea, iar din Moldova, stranele de la Voroneţ şi Probota, jilţul lui Petru Rareş de la Vatra Moldoviţei şi, mai cu seamă, uşa bisericii de la Tazlău, toate fiind din secolul al XVI-lea. Cea din urmă, datată exact prin inscripţie, în anul 1596, a fost executată de meşterul Cozma care a integrat în decorul ei floral-vegetal şi o excelentă stemă a Moldovei, în variantă restrânsă.

Din acelaşi secol se păstrează şi cele mai vechi tâmple moldoveneşti ale căror decoraţii, prevalent vegetale iniţial, se vor amplifica mult în următoarele două secole, sub influenţa barocului european, ale cărui efecte s-au resimţit în toate domeniile artistice.

Un capitol aparte şi deosebit de interesant al sculpturii religioase în lemn îl constituie reprezentările miniaturale, cu figuri şi scene biblice, de pe crucile de mână şi de pe cele destinate Sfintei Mese, opere de o virtuoasă minuţiozitate şi fineţe, care, în Moldova, se păstrează începând tot din secolul al XVI-lea. În marea lor majoritate, acestea sunt creaţiile unor meşteri autohtoni, mai ales clerici, ale căror nume au răzbit uneori până la noi. Astfel, un Popa Nichifor a sculptat în 1559 o cruce care se află acum la Neamţu; un Dosoftei de la Putna este autorul unei cruci dăruite Mănăstirii Slatina în 1561 de către Matei Crăciun, iar un Popa Ilia autorul alteia, din 1593, aflată acum la Agapia. Asemenea cruci, mai vechi sau mai noi, se găsesc în toate mănăstirile româneşti, inclusiv la Putna. Printre cele de aici, câteva sunt deosebit de valoroase şi datează din secolele XVI - XIX.


Sus