Sculptură în piatră

Artă a formelor tridimensionale, sculptura, în general, şi cea în piatră, mai cu seamă, constituie una dintre cele mai vechi modalităţi de exprimare vizuală a gândurilor şi sentimentelor omeneşti, la fel de veche, probabil, ca şi pictura rupestră, ale cărei semnificaţii şi teme - exclusiv zoomorfe şi antropomorfe iniţial - sunt comune ambelor genuri artistice.

Practicată, aşadar, din vremuri imemoriale, sculptura în piatră a cunoscut de-a lungul mileniilor epoci de maximă şi complexă înflorire în Egiptul antic şi în Grecia clasică, în ţările elenistice şi în Roma imperială, în vechea Indie şi în America precolumbiană, în Europa gotică şi renascentistă, neoclasică şi romantică sau în lumea contemporană de pretutindeni, caracterizată artisticeşte printr-o diversificare fără precedent a stilurilor şi a tehnicilor de lucru. Încă din cele mai vechi timpuri, sculptura în piatră s-a manifestat sub toate aspectele fundamentale pe care le cunoaştem astăzi: ca artă independentă, de sine stătătoare, sau ca artă auxiliară, subordonată şi integrată arhitecturii; ca modalitate de reflectare transfigurată a realităţii, sau, dimpotrivă, ca creaţie nonfigurativă, cu funcţie pur decorativă. Trebuie să subliniem însă că în toate epocile, marile opere sculpturale au fost figurative, de inspiraţie antropomorfică şi zoomorfică în primul rând.

Ca şi sculpturile în lemn sau în alte materiale, indiferent de ipostazele menţionate, sculpturile în piatră din toate timpurile se împart - după tehnica şi destinaţia lor - în două mari categorii: libere sau rotunde şi adosate sau în relief. Primele se numesc astfel, deoarece permit receptarea lor din orice direcţie, a tutto ronda, potrivit unei expresii italiene, sau ronde-bosse, conform alteia franceze, ambele consacrate ca atare şi în literatura noastră de specialitate. La rândul lor sculpturile adosate sau în relief, care nu pot fi receptate decât dintr-o direcţie impusă, de obicei frontală, sunt subclasificate în trei categorii convenţionale, determinate de înălţimea reliefurilor faţă de fondul general al suportului în care sunt săpate. Se disting astfel sculpturile în relief înalt sau în altorelief, ale căror volume sunt foarte proeminente; cele în relief moderat sau în basorelief şi, în sfârşit, sculpturile în relief plat, ale căror volume nu depăşesc nivelul suportului, fiind profilate în masa acestuia prin excizarea superficială a suprafeţelor înconjurătoare. Acestea din urmă se mai numesc şi sculpturi în champleve sau în meplat.

Libere sau adosate, figurative ori nonfigurative, în funcţie de repertoriul lor tematic şi decorativ, sculpturile se mai împart în laice şi religioase, cele din urmă având o istorie incomparabil mai îndelungată decât cele dintâi şi mult mai bogat ilustrată prin sumedenia figurinelor de idoli primitivi, prin numărul impresionant al statuilor de zei şi de zeiţe care împodobesc vechile temple egiptene şi greceşti, etrusce şi romane, persane şi indiene, fără să mai vorbim de proporţiile uriaşe la care se ridică patrimoniul sculptural creştin, integrat, într-o formă sau alta, grandioaselor ansambluri bisericeşti, bizantine, romanice şi gotice, renascentiste, baroce şi eclectice. Locul dominant în plastica acestor monumente îl ocupă sculptura adosată, subordonată rigorilor arhitectonice, ca auxiliar decorativ, în toate ipostazele prezentate succint mai sus.

Ca artă autonomă, independentă de arhitectură, sculptura lapidară în relief cunoaşte o imensă răspândire în plastica funerară, devenind creaţie de sine stătătoare mai ales în ansamblurile decorative ale sarcofagelor şi pietrelor de mormânt.

În sfârşit, ca o categorie cu totul specială a plasticii lapidare adosate, caracteristică în primul rând evului mediu, menţionăm sculptura heraldică, reprezentând nenumărate embleme şi steme de state, de oraşe, de domenii nobiliare sau de bresle meşteşugăreşti, ale căror mobile sunt asamblate după anumite criterii, adeseori imuabile şi aproape întotdeauna însoţite de inscripţii săpate meplat.

Pe teritoriul patriei noastre sculptura în piatră s-a practicat din cele mai vechi timpuri, fiind atestată, atât în stare libera cât şi adosată, încă din epoca primelor colonizări greceşti pe litoralul dobrogean al Pontului Euxin (sec. 7 - 6 î.e.n.), şi a primelor formaţiuni statale geto-dacice, intensificându-se considerabil mai târziu, după marea colonizare romană de la începutul veacului al II-lea. e. n. În epoca medievală însă predomină aproape exclusiv sculptura nefigurativă, subordonată arhitecturii, sculptura funerară pur decorativă, concretizată în reliefurile pietrelor de mormânt, şi sculptura heraldică, materializată mai ales în reprezentările stemelor statale româneşti. Poarte rar face excepţie de la această regulă generală Ţara Românească, unde apar totuşi câteva cazuri izolate şi de lespezi decorate cu gisanţi sau cu personaje ecvestre, şi incomparabil mai frecvent Transilvania care a practicat de-a lungul evului mediu, în egală măsură, atât sculptura lapidară pur decorativă, cât şi sculptura figurativă, antropomorfă şi zoomorfă, adosată cel mai adesea, dar şi a tutto ronda uneori.


Sus