Tetraevanghelul de la Humor

17 iunie 1473 - manuscrisul și miniaturile; 20 noiembrie 1487 - ferecătura

Dimensiuni: manuscrisul 24 X 35 cm.; ferecătura 25 X 37 cm.

Proveniență: scris și miniat din porunca lui Ștefan cel Mare, de către ieromonahul Nicodim, la Mănăstirea Putna, pentru Mănăstirea Humorului; ferecat, din porunca aceluiași voievod, în Mănăstirea Humorului.

Istoricul circulației: Reconstituind, pe temeiul unor însemnări din paginile sale ori al unor documente aferente, itinerariul parcurs de acest Tetraevanghel de-a lungul veacurilor, asistăm la o adevărată odisee: în 1473 este dus de la Putna la Humor; în 1538, pentru a nu cădea pradă invaziei lui Soliman Magnificul, este trimis în Transilvania, la Cetatea Ciceului, aflându-se, vreme de trei ani, în grija lui Petru Rareș, refugiat aici după înfrângerea sa de către turci; în 1541 Petru Rareș îl ia cu sine la Constantinopol, de unde - redobândind domnia - îl aduce, în același an, „la preaslăvita cetate de scaun Suceava” iar de aici, tot în același an, îl trimite îndărăt la Mănăstirea Humorului; în 1653 cazacii lui Timus Hmelnițki pradă Moldova, luând - printre multe altele - și Tetraevanghelul de la Humor; în același an, prețiosul manuscris este smuls cazacilor de către ostenii generalului transilvănean Ioan Kemeny, veniți în ajutorul logofătului Gheorghe Ștefan, uzurpatorul tronului lui Vasile Lupu; ajungând domn al Moldovei, Gheorghe Ștefan răscumpără cartea de la generalul Kemeny, restituind-o Mănăstirii Humorului la 25 septembrie 1657, unde va rămâne vreme de peste un veac. După răpirea Bucovinei în 1775 și, mai ales, după exproprierea și desființarea mănăstirilor și schiturilor bucovinene de către imperialii austrieci, în anul 1783, cartea dispare din nou de la Mănăstirea Humorului; în septembrie 1881, cu prilejul unei vizite în Bucovina, episcopul Melchisedec o redescoperă la Mitropolia din Cernăuți, făcând apoi o ampla comunicare, în cadrul Academiei Române, referitoare mai ales la miniatura cu portretul lui Ștefan cel Mare, care a generat îndelungi discuții asupra „chestiunii adevăratului chip al marelui voievod”; la cererea episcopului și a lui Ion Ghica, Mitropolia din Cernăuți trimite Academiei Române, spre cercetare nemijlocită, Evangheliarul, care ajunge mai întâi la Iași, apoi la București, în dimineața zilei de 27 noiembrie 1881; după mai multe săptămâni de examinări și de noi dezbateri, cartea este restituită, pe la începutul anului următor, îndărăt Mitropoliei din Cernăuți; ea va trece apoi, prin 1937, la Muzeul arhidiecezan din același oraș. În anii 1940 - 1948, ajunge printre odoarele Mănăstirii Dragomirna, iar între anii 1948 - 1957, este expus în muzeul aceleeași mănăstiri, în 1957, prestigiosul Evangheliar este detașat la București, pentru a figura în expoziția documentar-artistică organizată de Muzeul de artă al Republicii, cu prilejul aniversării a 500 de ani de la urcarea lui Ștefan cel Mare pe tronul Moldovei, după care, în același an, este adus și expus în Muzeul Mănăstirii Putna unde fusese caligrafiat cu aproape jumătate de mileniu în urmă. Câțiva ani mai târziu, îl găsim menționat în Catalogul expoziției L'Art Byzantin, art europeen (Neuvieme exposition sous l'egide du Conseil de l'Europe), organizată în 1964 la Palatul Zappeion din Atena, fără să avem însă certitudinea că a participat efectiv la această grandioasă expoziție, deoarece în procesul verbal de restituire a obiectelor împrumutate de la Putna, pentru expoziția de la Atena, este menționat Tetraevanghelul din 1507, care nu apare în catalog, pe câtă vreme col din 1473, care apare în catalog la nr. 331, nu este menționat (Cf. Arhiva Mănăstirii Putna, ds. 1/1964, „Diferite corespondențe”, f. 300). în aprilie 1971, cartea este luată în custodie la Muzeul de istorie al R. S. România. În locul ei, la Putna, este expus un facsimil executat la Muzeul de artă al Republicii, în anul 1973, de către graficianul D. Dănăilă. Filele și ferecătura acestui facsimil sunt cu l cm. mai mici față de original.

Capodoperă a genului, Tetraevanghelul din 1473, executat de ieromonahul Nicodim la Mănăstirea Putna, conține 278 file de pergament, in folio, scrise în limba slavonă, cu excepția primei și ultimei file, care sunt complet albe. Tot albe au rămas, reoto, filele 2, 80, 128 și 207. Textul este caligrafiat, în litere semiunciale, cu cerneală neagră, alternată pe alocuri cu cerneală de aur, și este distribuit pe câte două coloane a 26 de rânduri fiecare, în filele 2 - 5, 78 - 79, 126 - 127, 205 - 206, 207 - 271 și 276 verso, și pe câte o singură coloană, în plină pagină, a câte 20 de rânduri fiecare, în toate celelalte file. Deasupra fiecărei coloane din stânga, de la filele 2, 78, 126 și 205 recto sunt mici frontispicii florale, colorate în roșu, albastru și aur, iar paginile de titlu ale Evangheliilor propriu-zise sunt împodobite cu frontispicii somptuoase în decorul cărora se combină ingenios cercuri înlănțuite, împletituri și stilizări vegetale realizate în aur și cerneluri albastre, roșii, verzi și brune. Titlurile înseși sunt scrise cu litere capitale de aur, iar inițialele capitolelor sunt bogat ornate cu vreji împletiți și înflorituri delicate, trasate, de asemenea, în aur și în cerneluri policrome. Așa - numitele Zaceale, adică începuturile pericopelor evanghelice, sunt însemnate pe margini, întotdeauna, cu cerneală roșie.

Evangheliile de la Luca și de la Ioan se încheie, la filele 204 verso și, respectiv, 265 recto, cu câte un cul-de-lampe în roșu, verde, albastru și aur. Pe fila 277 recto figurează un tabel în chenar de linii policrome împletite, având la mijloc o coloană verticală, sugerată în linii aurii, roșii și albastre, cu capitel și postament tronconice.

Orânduite în succesiunea consacrată de Noul Testament, adică de la Matei, de la Marcu, de la Luca și de la Ioan, fiecare Evanghelie este precedată de chipul autorului ei, miniat în plină pagină, stând și scriind ori ascultând vocea tainică a Duhului Sfânt, într-un decor arhitectural mai amplu sau mai sumar sugerat. Trăsăturile lor sunt expresive și puternic individualizate, concentrate sau inspirate, în deplin acord cu momentul pe care îl trăiește fiecare în parte. Chenare largi, somptuoase, decorate cu stilizări fitomorfe și geometrice, încadrează cele patru scene ale căror fonduri de aur potențează cromatica lor vie, de o inegalabilă prospețime.

Încununând strălucita tradiție miniaturistică inaugurată de Gavrii Uric la Mănăstirea Neamțu, pe vremea domniei lui Alexandru cel Bun, Tetraevanghelul din 1473 al ieromonahului Nicodim își datorează însă gloria nu numai virtuților sale artistice, unanim recunoscute, ci și faptului că în cuprinsul acestuia - la fila 266 verso - este zugrăvit faimosul portret votiv al lui Ștefan cel Mare, considerat drept cea mai veridică imagine a marelui voievod. Reprezentat în postură de donator, îngenunchiat la picioarele Fecioarei, care tronează, alături de fiul ei, pe un jilț de lemn sculptat, voievodul îi oferă lui Iisus, cu amândouă mâinile, Tetraevanghelul executat din porunca sa. Portretizat la vârsta deplinei - maturități, Ștefan are chipul rotund și energic, ochii albaștri și ageri, sprâncenele groase și arcuite, nasul drept, mustața plină, pletele blonde și ondulate, fruntea înaltă și boltită. Poartă pe creștet o coroană măreață, de aur, cu cinci fleuroni și caboșoane albastre și roșii. Este înveșmântat într-o mantie largă și scurtă, fără mâneci, de factură occidentală, confecționată dintr-un brocart roșu presărat cu flori galbene, de aur. Pe sub mantie poartă o tunică de catifea, tot roșie, cu mâneci lungi și strimte, strânsă în talie cu un cordon negru. Cizmele sunt de asemenea roșii, iar pantalonii i se mulează pe pulpe. Fondul scenei este de aur la registrul Fecioarei cu Pruncul și de culoare verde-oliv la registrul lui Ștefan, iar vizavi de voievod, pe o suprafață ceva mai mare decât cea ocupată de el, pergamentul se prezintă complet alb, lăsând impresia că nu a fost pictat niciodată, întreaga compoziție este încadrata într-un chenar dreptunghiular, decorat cu stilizări florale roșii și negre, parțial degradate.

Dăruit Mănăstirii Humorului în 1473, Tetraevanghelul este legat în 1487 în ferecaturi de argint aurit, decorate cu reliefuri figurative realizate în tehnica au repousse (prin ciocănire). Pe prima copertă este înfățișată scena Pogorârii lui Iisus la iad, cunoscută și sub numele de Anastasis sau învierea. Preamărit în glorie de raze, Mântuitorul sfarmă sub picioare porțile iadului, întinzând mâna dreaptă lui Adam și pe cea stingă Evei pentru a-i salva. El este însoțit de Ioan Botezătorul, care se află în stingă sa, împreună cu alte patru personaje, și de regii prooroci David și Solomon, urmați de încă două personaje, în partea opusă. Un chenar dreptunghiular, decorat cu motive florale, încadrează medalionul oval în care este înscrisă scena, iar patru caboșoane de ametist, de asemenea ovale, marchează cele patru colțuri ale chenarului. Sus și jos, în câte două rânduri paralele, situate deasupra și dedesubtul chenarului este înscrisă pisania ferecăturii, cu litere chirilice, în limba slavonă.

Pe a doua copertă este figurată Adormirea Maicii Domnului, în jurul catafalcului, pe care zace Fecioara, sunt dispuși cei doisprezece Apostoli, iar la centru și mai sus de ei, modelat într-o mandorlă ovală, Iisus ține în brațe sufletul mamei Sale transfigurat ca prunc, întreaga scenă este plasată într-un câmp floral, având în fundal o colonadă. Decorațiile chenarului marginal, de formă dreptunghiulară, reprezintă motive vegetale pe toate laturile sale și cercuri înlănțuite numai pe laturile de sus și de jos. Colțurile chenarului sunt marcate de patru protuberante stelare, scoase în relief din metalul ferecăturii prin aceeași tehnică a ciocănitului. Cele două coperte se încheie la cotor printr-un sistem de împletituri metalice, străbătute de vergele, ornamentate cu numeroase butonașe, asemănătoare unor flori de nituri.

Inscripții și însemnări: pe fila 265 verso este caligrafiat textul de danie în limba slavonă, încadrat în chenar liniar cu sugestii florale, trasate în roșu, albastru și aur: „Binecredinciosul și de Hristos iubitorul țar, Io Ștefan voievod, domnul Țării Moldo-Vlahiei, a dat să se scrie acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim și l-a dăruit mănăstirii de la Humor, întru pomenirea sufletului său și al părinților săi și al copiilor săi, egumen fiind aitunci popa Gheorghe, și s-a sfârșit în luna iunie 17, în anul 6981 (= 1473)”. Pe prima copertă este bătută, în câte două rânduri sus și două jos pisania ferecăturii în limba slavonă: „Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a ferecat această Evanghelie în mănăstirea de la Humor, în anul 6995 (= 1487), noiembrie 20”. Pe verso celei de a șaptea file a cărții se află o însemnare, scrisă, probabil, în anul 1541 de ieromonahul Paisie, egumenul Mănăstirii Humorului, din care aflăm știri emoționante referitoare la vicisitudinile prin care a trecut acest Tetraevanghel de-a lungul veacurilor: „în anul al 46-lea peste 7000 (adică în 1538), s-a întâmplat să se ridice împăratul turcesc (Soliman Magnificul), cu toată țara sa, cu părțile de răsărit și cu cele tătărești și cu cele muntenești asupra acestei biete Țări a Moldovei în zilele domnului Petru (Rareș) voievod. Și s-a înspăimântat, toată țara, iar noi călugării din Humor, din cauza groazei ce cuprinsese țara, am trimis acest tetraevanghel în Țara Ungurească, la Cetatea Ciceului. Și când i s-a întâmplat domnului Petru voievod să iasă din domnie, el trecu în Țara Ungurească și ajunse la Cetatea sa Ciceul și a găsit acest tetraevanghel acolo și luîndu-l la sine, în mâinile sale, îl ținu el atâta timp cât a stat la Cetatea Ciceului și când s-a dus în Țara Turcească a luat pre acesta iarăși cu sine la Țarigrad (= Istanbul) și a ținut și acolo în mîinile sale această sfântă evanghelie. Petrecând multă vreme în Țara Turcească, s-a milostivit Dumnezeu și Preacurata lui Maică și a dăruit lui coroana domniei, ca să fie iarăși domn în Țara Moldovei și al creștinilor și a venit cu turcii și a luat sceptrul, adică steagul Țării Moldovei și a venit cu bine la preaslăvita cetate de scaun, Suceava. Și a dait iarăși acest sfânt tetraevanghel sfintei Mănăstiri Humorului pentru sufletul său și pentru sufletul părintelui său Ștefan voievod cel Bătrân, egumen fiind pe atunci Paisie ieromonahul, cel care l-a trimis la Ciceu”. Sunt relatate într-o altă însemnare, de pe fila 2 verso, dictată, s-ar părea, de voievodul Gheorghe Ștefan, noi și dramatice întâmplări petrecute cu peste un secol mai târziu: „în curgerea anului 7162 (= 1654), a venit Timus Chmelniski cu cazacii aici în Țara Moldovenească (evenimentul a avut loc, de fapt, în 1653), fiind doamna lui Vasile (Lupu) voievod închisă în Cetatea Sucevei, până ce Timus Chmelniski, care era ginerele lui Vasile Voievod, a venit cu ostile sale ca s - o scoată din Cetatea Sucevei. Și în acest timp a prădat și a ars bisericile și mănăstirile, a bătut și sfânta Mănăstire Humor, cu toate odoarele foarte frumoase, podoabele și odăjdiile ei și nimic n-a mai rămas din averea sfintei mănăstiri. Și s-a întâmplat să cadă și acest sfânt tetraevanghel în mâinile cazacilor, Într-acesta (adică între timp), cu ajutorul lui Dumnezeu am venit noi cu ostile noastre și cu ale lui Io Gheorghe Racoți, Maria sa prințul Ardealului și în toiul luptei cu cazacii îl luară ostile ungurești de la cazaci și ajunse acest tetraevanghel în mâinile marelui general cu numele Kimin Ianaș (loan Kemeny), iar de la Maria sa l-am răscumpărat Io Gheorghe Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei și iarăși domnia mea s-a milostivit și a dat acest sfânt tetraevanghel iarăși în sfânta mănăstire mai sus scrisă, Humor, să fie pomenirea domniei mele și ajutor când voi avea nevoie de ajutor, pentru iertarea păcatelor. Acum cînd l-am răscumpărat, în cursul anilor de la Adam 7165 (= 1657), luna septembrie 25 zile”. Pe drept cuvânt aceste însemnări au fost apreciate de unii cercetători ca „pagini de cronică rupte din istoria Moldovei”.

Observații: Figura lui Ștefan cel Mare s-a bucurat, neîndoielnic, de o impresionantă iconografie antumă, dar vremurile au fost necruțătoare cu cele mai multe dintre portretele sale. Incendii, jafuri și cutremure le-au distrus pe cele originare din biserica Mănăstirii Putna; păgânii le-au profanat și le-au deteriorat pe cele de la Pătrăuți și de la „Sf. Ilie” din Suceava; pictura originală de la „Sf. Nicolae” din Rădăuți a fost afectată ele intervenții ulterioare prin suprapuneri, iar biserica din Milișăuți - Badeuți, considerată „una dintre cele mai izbutite realizări de arhitectură și pictură din vremea marelui voievod”, a fost pur și simplu dinamitată și aruncată în aer de către austrieci în timpul primului război mondial.

Sunt însă și tablouri votive, broderii și cărți manuscrise în care chipul lui Ștefan cel Mare s-a păstrat așa cum a fost, așa cum l-au văzut și l-au transfigurat artiștii vremii sale. Ne referim în primul rând la miniatura din acest faimos Evangheliar de la Humor și la fresca votivă de la Voroneț, la basorelieful în piatră de la Mănăstirea Vatoped - Athos, din 1496, la dvera din 1500 de la Putna și la epitrahilul de la Dobrovăț – toate contemporane voievodului - dar și la pictura votivă din această ultimă ctitorie, care, deși zugrăvită cu aproximativ un sfert de secol mai târziu, ne-a transmis întocmai chipul său. Peste acestea, însă, vicisitudinile istoriei au făcut să se aștearnă, o vreme, zăbranicul greu al uitării. Astfel se explică faptul că, după restaurarea Mănăstirii Putna de către mitropolitul Iacov, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, punîndu-se problema executării unui portret al lui Ștefan cel Mare - pentru acest lăcaș - se ajunge la plăsmuirea unei imagini fanteziste. Este vorba de portretul, în ulei pe pânză, din turnul porții de la Putna, a cărui inscripție românească, cu litere chirilice, precizează că a fost lucrat „de smeritul Vasile Popovici din târgul Sucevei, la leat 1797, februarie 28”, pretinzând, totodată - în termeni categorici - că „acesta iaste chipul lui Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod cel Bătrân, care au domnit în pământul Moldovei 47 de ani (...), scos după alt chip foarte vechi din zilele măriei sale, în anii de la Hristos 1456” (sic!). Eroul este închipuit aici în nimb de raze, cu figura prelungă și ascetică, încadrată de plete bogate și de barbă, peste care se arcuiesc mustățile, de asemenea prelungi. Pe cap poartă o coroană imensă, cu podoabe abuzive, de tip bizantin, nemaiîntălnită în nici una din imaginile sale autentice. La toate acestea, adăugăm observația că în 1450, Ștefan încă nu era domn și nu putea să aibă mai mult de 20 - 25 de ani, or personajul din acest portret, „scos” după cel inventat de zugravul Popovici, este trecut cu mult peste această vârstă.

Mistificarea, nu numai că a prins, dar s-a dovedit a fi și deosebit de fecundă, proliferând, la rândul ei, altele. Un pictor din Cernăuți, pe nume Spulak, execută după această plăsmuire un nou Portret al lui Ștefan cel Mare, la fel de fantezist, dar de proporții mai mari, existent de asemenea la Mănăstirea Putna; inspirându-se din ambele, dar și dintr-o litografie executată de Gh. Asachi pe la 1822, după același „izvor” putnean, Constantin Lecca pictează în 1830 o imagine înrudită cu ele, aflătoare acum la Pinacoteca ieșeană. Lucrurile se amplifică în anii premergători Unirii Principatelor Române, când caimacamii Theodor Balș, antiunionist învederat, încercând să facă din Ștefan cel Mare un simbol al separatismului, al „autonomiei Moldovei”, se hotărăște să-i ridice un monument la Iași. Însărcinat cu întocmirea documentației, Gheorghe Asachi revine la aceleași portrete de la Putna, dar și la Milisăuți - Badeuți, unde, peste tabloul votiv original, degradat în bună măsură, un zugrav de la Șiret, din veacul trecut, îl pictase pe Ștefan „așa cum crezuse el”, adică din imaginație și cu barba cât mai mare...

Theodor Balș moare însă pe neașteptate, în 1857, și planul sau este părăsit pentru o vreme. După doisprezece ani moare și Gheorghe Asachi, dar schițele și proiectele întocmite de el, având ca temei „documentația” amintită, rămân și continuă să fie popularizate prin diverse publicații. Când episcopul Melchisedec redescoperă la mitropolia din Cernăuți Evangheliarul de la Humor, cu adevăratul chip al marelui voievod, imaginea lui Ștefan răspândită de Asachi și de alți cărturari ai vremii începuse a prinde rădăcini în conștiința publică. Așa se face că, prezentându-și la Academia Română memoriul asupra celebrului manuscris, în ședința ordinară din 13 noiembrie 1881, episcopul Melchisedec a trebuit apoi să-și demonstreze descoperirea cu facsimile și copii executate de pictorul Epaminonda Bucevschi după mai multe portrete - pictate și brodate - ale lui Ștefan cel Mare, existente prin vechile mănăstiri din Moldova, iar în ultimă instanță și cu Evangheliarul original. Discuțiile privind autenticitatea imaginii descoperite, la care au participat somități ale vremii - ca Ion Ghica, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae lonescu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu, Dimitrie Sturdza, lacob Negruzzi, Epaminonda Bucevschi ș. a. - s-au prelungit de-a lungul a șapte ședințe, care au avut loc la Academie în zilele de 13, 20, 27 și 28 noiembrie 1881; 11 și 18 decembrie, același an, și 24 ianuarie 1882. Cu excepția lui Hasdeu, care continua să susțină plăsmuirea lui Asachi și pe aceea de la Milisăuți - Badeuți, toți participanții la dezbateri au fost de acord, din capul locului, că miniatura îl reprezintă pe Ștefan cel Mare. Hasdeu însă a opinat la început că personajul reprezentat aici este Petru Rareș, că această miniatură trădează altă mână decât aceea care a executat chipurile Evangheliștilor și că ea este o ilustrare a însemnării de la Petru Rareș, în care se spune că acest voievod „a ținut în mâinile sale” Evangheliarul așa cum se vede, altminteri, în mult discutata miniatură. Ulterior, pus în fața adevăratului chip al lui Petru Rareș, precum și a altor imagini votive, neîndoielnice, ale lui Ștefan cel Mare, prezentate în copii de Epaminonda Bucevschi, a cedat și Hasdeu, conchizând că „chestiunea a făcut un pas decisiv”.

Deși a devenit celebră, larg răspândită prin reproduceri, copios descrisă, mult comentată și unanim admirată, miniatura votivă din Tetraevanghelul de la Humor rareori a fost analizată sub raport compozițional - istoric și niciodată, după câte știm noi, din punct de vedere tehnic, radiologie și chimic. Aproape toți cercetătorii, fascinați de figura atât de vie a marelui voievod, au neglijat unele aspecte ale acesteia, care, așa cum se prezintă în momentul de față, la registrul inferior, îngăduie câteva ipoteze dintre cele mai interesante.

Este vorba de zona albă din partea dreaptă, de jos, a miniaturii, care, pentru echilibrul compoziției, reclamă imperios prezența unui personaj. Se pune, prin urmare, problema dacă acest personaj a fost zugrăvit vreodată și a dispărut ulterior, sau a lipsit din capul locului. Dacă a fost, cine putea să fie acesta? Chestiunea a suscitat discuții mai întâi în cadrul ședințelor din 1881 și 1882 de la Academia Română, când s-a conchis în unanimitate că locul respectiv nu a fost pictat niciodată și că acolo urma să figureze fie Maria de Mangop, fie Maria Voichița ori, poate, o inscripție care, din motive necunoscute, nu a mai fost scrisă. S-a opinat, așadar, atunci că scena votivă a evangheliarului a rămas neterminată.

După aproape un secol de Ia aceste discuții, reluând problema, Teodora Voinescu emite fugitiv prezumția că partea albă a miniaturii ar indica „intenția artistului de a echilibra compoziția prin reprezentarea acolo a unui personaj care să completeze tipul piramidal în care a fost concepută scena”. Deci, și după opinia sa, zona albă reprezintă un loc rezervat care nu a mai fost ocupat și nicidecum un loc ocupat inițial și degajat ulterior dintr-o cauză ori alta. Nu este verosimil însă ca într-un manuscris miniat atât de somptuos, comandat de Ștefan însuși – în miezul vieții lui – să fi rămas nefinalizată tocmai compoziția votivă. Simpla examinare cu ochiul liber nu poate conduce la constatarea unor urme de culoare în porțiunea respectivă, dar existența unor suprafețe de pergament fără culoare, în interiorul zonei pictate din imediata apropiere a porțiunii albe, atestă un proces de degradare care a înaintat dinspre dreapta spre stânga și s-a oprit, la un moment dat, din fericire, exact în preajma voievodului, care a scăpat intact.

Că această zonă a fost pictată inițial și degradată ulterior, o mărturisește și chenarul compoziției, care, așa cum se prezintă acum pe laturile porțiunii albe, trebuie considerat ca un lucru făcut și degradat, iar nu ca unul început și nefinalizat, deoarece miniaturistul nu avea nici un motiv să-l lase în această stare, chiar dacă admitem ipoteza că intenționa să introducă ulterior în compoziție un personaj pentru a întregi structura sa piramidală. Dar, nu vedem, în primul rând, de ce ar fi fost necesar ca acest personaj să fie integrat ulterior în compoziție, când lucrul era foarte posibil încă de la început, și, în al doilea rând, se impune să subliniem că o asemenea operație, într-o lucrare comandată de Ștefan cel Mare, nu putea rămâne la discreția artistului.

După opinia noastră, întemeiată nu numai pe analiza logică a compoziției de care ne ocupăm și a împrejurărilor istorice în care a fost elaborată, ci și pe exemplele altor imagini votive din epocă, în zona albă din această miniatură a fost zugrăvit din capul locului un personaj, care nu putea să fie decât un membru al familiei voievodului și care s-a șters cu vremea sub influența unor factori de microclimat nefavorabili sau, poate, în urma unui atac biochimic. Se impune mai ales ultima supoziție, deoarece procesul degradării nu a pătruns absolut deloc în suprafețele pictate cu aur, material, cum bine știm, insensibil la asemenea atacuri.

Întrebându-ne acum cine anume putea să fie personajul cu desăvârșire dispărut, se ivesc mai multe răspunsuri, desigur, ipotetice. Dacă miniaturile au fost terminate - așa cum se crede - o dată cu manuscrisul, adică în 1473, personajul respectiv nu putea fi altul decât Alexandru, cel mai mare dintre fiii cunoscuți și recunoscuți ai voievodului, sau, poate, mult mai sigur, soția sa, Maria de Mangop, doamnă din neamul împărătesc al Paleologilor, cu care Ștefan se căsătorește în septembrie 1472, adică exact în perioada începerii lucrului la acest manuscris și pe care, din considerente protocolare lesne de înțeles, trebuia s-o includă într-o asemenea compoziție votiva.

Un anumit detaliu, însă, ne-ar permite să presupunem că miniaturile au fost executate mai târziu, adică după ferecarea manuscrisului în 1487, deoarece evangheliarul pe care îl oferă Ștefan cel Mare lui Iisus, în compoziția discutată, este ferecat, în acest caz, personajul dispărut nu putea fi altul decât Maria - Voichița, ultima soție a voievodului, cu care se căsătorește încă din vara anului 1478. Decorațiile de pe ferecătura cărții din miniatură nu seamănă însă cu cele de pe ferecătura din 1487, ceea ce ne face să credem că până la această dată manuscrisul a fost legat provizoriu în scoarțe de argint aurit, încrustate cu pietre prețioase și emailuri colorate, dar fără nici un fel de reprezentări figurative, ciocănite sau gravate. În acest caz trebuie să revenim la prima ipoteză, în special la Maria de Mangop – către care înclinăm cel mai mult – și să admitem că personajul dispărut ea a fost.

Reconstituirea întregii imagini, cu concursul îndatoritor al graficianului Ludwig Dombrovsky, ne demonstrează că aceasta se integrează organic în ansamblul compoziției, întregându-i, într-adevăr, structura piramidală (a se vedea rev. „Cronica”, Iași, anul XV, nr. 4 (782) din 23 I 1981). Rămâne, firește, ca viitoarele analize, mult mai complexe, efectuate în laboratoare specializate și bine dotate cu aparatură modernă, să confirme sau să infirme reconstituirea propusă de noi.