Vase de cult

În ansamblul argintăriei bisericeşti, vasele de cult ocupă locul dominant sub raportul multitudinii şi varietăţii lor funcţionale, iar în cadrul acestora, aşa-numitele vase liturgice sau sfintele vase au o importanţă fundamentală, ele fiind integrate ritualului proscomidiei, menit să pregătească darurile respectiv pâinea şi vinul pentru jertfa euharistică de pe masa altarului. Această pregătire se desfăşoară după un tipic minuţios reglementat şi are loc - în prima parte a ritualului - pe o măsuţă, denumită jertfelnic, aşezată în firida proscomidiei, acolo unde se păstrează, de regulă, discul, potirul, steluţa, copia şi linguriţa, adică sfintele vase, împreună cu acoperămintele lor, numite pocroveţe. Exceptându-le pe acestea din urmă, care fac parte din categoria broderiilor, toate cele dinţii sunt lucrate în metale preţioase, ori comune dar aurite, au forme consacrate, cu decoraţii mai bogate sau mai sumare, şi destinaţii bine determinate în ritualul euharistic. Discul este ca o farfurioară întinsă, de mărimi variabile, hărăzit să primească prosfora sau prescura din care se detaşează Agneţul şi se fragmentează miridele pentru pomenirea sfinţilor, a credincioşilor vii şi a celor morţi; potirul este, de fapt, un pahar sau un pocal, asemănător unui clopot cu gura în sus, sprijinit pe un picior cu baza evazată, şi are menirea sa primească în cavitatea sa vinul destinat proscomidirii; steluţa este alcătuită din două lame de metal arcuite cruciş una peste alta şi prinse la mijloc cu un nit, având rolul de a se interpune între sfintele daruri de pe disc şi pocrovăţul care le acopere; copia sau lancea sacră este cuţitul de jertfă, în formă de suliţă, cu ajutorul căruia se fragmentează prescura în Agneţ şi în miride, iar linguriţa are formatul obişnuit, cunoscut de toată lumea, numai că se termină cu semnul crucii în capul cozii şi serveşte la cuminecarea credincioşilor în biserică, în sfârşit, peste potirul cu vin şi discul cu prosfora se aşează câte un pocrovăţ din cele mici, iar deasupra amîndorura se aşterne pocrovăţul cel mare, numit, în mod curent, şi Sfântul Aer. Astfel pregătite, Sfintele Daruri sunt scoase de către preot din altar în mijlocul credincioşilor, iar după ceremonialul desfăşurat aici sunt duse din nou în altar şi aşezate pe Sfânta Masă, această procesiune constituind aşa-zisul Vohod mare sau Intrarea cea Mare.

Întreg ritualul proscomidiei, prezentat foarte succint de noi, reconstituie simbolic biografia biblică a Mântuitorului de la Naştere până la înviere, fiecare din obiectele aferente având înţelesuri polivalente. Astfel, proscomidia simbolizează Bethleemul, localitatea natală a lui Iisus, dar şi Golgota, locul pe care va fi crucificat; jertfelnicul şi discul semnifică staulul şi ieslea în care S-a născut, dar şi piatra ungerii pe care a fost pregătit pentru înmormântare; steluţa, aşezată pe disc, deasupra Agneţului - cuvânt de origine greacă desemnând mielul mistic - reprezintă steaua călăuzitoare care s-a oprit deasupra Bethleemului pentru a le arăta magilor locul naşterii Sale, dar şi sigiliul cu care a fost pecetluit mormântul Său; detaşarea Sfântului Agneţ din corpul prescurii, cu ajutorul copiei, simbolizează Naşterea Sa din trupul Mariei, dar şi străpungerea coastelor Sale cu lancea de către centurionul Longinus, după ce expiase pe cruce; vinul amestecat cu apă, turnat în potir pentru proscomidire, evocă sângele şi apa care au curs atunci din rana Lui, iar prescura divizată în miride, trupul Său care se frânge pentru izbăvirea păcătoşilor; readucerea Sfintelor Daruri în altar şi aşezarea lor pe Sfânta Masă, înseamnă înmormântarea dar şi învierea Sa, masa altarului simbolizând deopotrivă mormântul Mântuitorului şi tronul strălucirii Sale cereşti etc..

Ţinând seama de importanţa capitală a vaselor liturgice în oficierea cultului creştin, dogmele recomandă în mod expres ca aceste obiecte să fie lucrate cu măiestrie şi, pe cât posibil, din metale nobile sau cel puţin aurite. Considerat cel mai important dintre toate, potirul este întotdeauna cel mai bogat decorat, dobândind adeseori remarcabile însuşiri artistice.

Ritualul cuminecării cu pâine şi vin este atestat atât în Vechiul Testament cât şi în Testamentul Nou, dar nu întotdeauna vasele corespunzătoare acestui oficiu euharistie au avut aspectele somptuare pe care le-au cunoscut mai târziu. Sfântul Atanasie cel Mare, care a trăit în secolul al IV-lea, remarca mustrător, bunăoară, că în „timpurile vechi potirele erau de lemn iar preoţii de aur”, pe câtă vreme, în veacul său, „potirele sunt de aur şi preoţii de lemn”.

Alături de sfintele vase, cu destinaţia arătată, în inventarele bisericilor creştine se găsesc şi alte categorii de vase rituale, cum ar fi: anaforniţele, pentru distribuirea anafurei în biserică; paharele de mir, pentru miruirea credincioşilor; agheasmatarele, pentru sfinţirea apei; cristelniţele, pentru oficierea botezului; colivarele, pentru sfinţirea şi distribuirea colivei etc. Prin formele şi ornamentele lor, prin figurile şi scenele biblice cu care sunt împodobite, în cele mai diverse tehnici ale prelucrării metalelor preţioase, toate aceste categorii de obiecte întrunesc numeroase exemplare cu veritabile virtuţi estetice, fiind reţinute ca atare de istoria artelor decorative de pretutindeni.

Vasele cultice creştine, executate în epoca feudală, din aur şi argint, sunt atestate pe teritoriul ţării noastre încă din secolul al XIV-lea, dar cele mai vechi, care au ajuns efectiv până la noi, datează din veacul următor. Tezaurul cel mai impunător se păstrează în Muzeul de artă din Bucureşti şi provine din toate provinciile istorice româneşti. Urmează apoi, în ordinea importanţei, colecţiile mănăstirilor din Moldova, ale celorlalte biserici şi mănăstiri din ţară, precum şi ale unor muzee de istorie sau de artă, mai cu seamă din Transilvania.

Cele mai vechi vase de cult din patrimoniul Mănăstirii Putna datează din 1567 şi provin de la Alexandru Lăpuşneanu. Este vorba de o cristelniţă înnoită de acest voievod dintr-una mai veche - de pe vremea lui Ştefan cel Mare - şi de un colivar făcut şi dăruit de el Mănăstirii Putna. Toate celelalte vase datează din secolul al XVIII-lea.

Un loc aparte în ansamblul argintăriilor catalogate la acest capitol îl ocupă coroanele de la vechea icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, atribuită de tradiţie Mariei de Mangop, şi paftalele rămase de la stareţul Sila, care, deşi nu sunt vase şi nici obiecte de cult, le-am inclus aici, sub genericul diverse, pentru a nu deschide un capitol separat numai pentru ele.


Sus