Viaţa monahală

Când un frate începător vine din lume spre a rămâne în mănăstire este supus unei perioade de încercare, de adaptare la noul mod de viaţă. Prezenţa la slujbe, la ascultare şi la trapeză este obligatorie, ajutându-l pe novice să-şi curăţească mintea de cele lumeşti. El intră într-o altă dimensiune - a vieţii mănăstireşti.

Astfel, participarea întregii obşti la adunatul fânului, la culesul viei, al cartofilor de pe câmp sau al merelor din livadă, ajută la întărirea comuniunii şi a dragostei dintre fraţi. Săvârşite la timpul lor, fiecare „ascultare de obşte” se împlineşte cu un ritual propriu din care izvorăşte bucuria numai pentru cei care unesc munca cu rugăciunea ca prezenţă vie a lui Dumnezeu în viaţa lor.

Legătura strânsă dintre ascultare şi rugăciune e relevată şi de faptul că nimeni din mănăstire nu este „legat pe viaţă” de o anumită muncă; paraclisier sau brutar, şofer pe camion sau pe IFRON, bucătar sau trapezar, cântăreţ, aghiograf sau sculptor, monahul sau fratele e dator ca oricând să poată împlinii o altă ascultare în folosul obştii. În mănăstire nu există „ascultări” ci doar „ascultare”, de glasul, de voia lui Dumnezeu!

Slujbele Bisericii intrând în canonul îndatoririlor zilnice, în gândirea adesea dogmatică, radicală, a monahilor, capătă valoare de condiţie a mântuirii, de Sfântă Tradiţie, de aceeaşi importanţă ca şi Sfânta Scriptură. Aceasta cu atât mai mult cu cât melodiile şi cărţile sunt vechi, limba păstrând o coloratură arhaică, bisericească. Slujbele, în afară de a fi rugăciuni, sunt şi nevoinţe, osteneli, şi în acelaşi timp sunt şi instrumente ale trezviei. Ele ţin treaz pe vieţuitor. Monahul, şi nu numai el, în atmosfera slujbelor se deschide, se pune într-o disponibilitate de recepţie a harului care îi covârşeşte inima, i-o umple de căldură.

Melodiile şi textele ortodoxe vin din adânc de istorie, aducând cu ele harul şi mireasma sfinţilor care le-au alcătuit, fiind simţite ca atare de cei care le cântă sau le ascultă. Prin ele monahul participă la sfinţenie şi se leagă, ca o verigă nouă, la lanţul de aur al comuniunii cu cei dinainte, care s-au rugat cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi melodii. Se roagă pentru ei şi pentru sine şi ştie că într-o zi, cu aceleaşi rugăciuni şi sentimente se vor ruga şi pentru el cei care îi vor urma în şirul generaţiilor viitoare. Slujbele asigură astfel comuniunea cu Biserica în totalitatea ei, cer şi pământ, de ieri, de azi, dintotdeauna.

Trapeza este cea de-a doua Biserică a călugărilor. După rugăciunea de binecuvântare a bucatelor, la fiecare masă, cu rândul, câte un părinte sau frate citeşte „cuvântul de folos” prin care se hrăneşte spiritual întreaga obşte. Unul din bătrânii stareţi ai Putnei (Părintele Iachint Unciuleac) zicea mereu: „Fraţilor, să nu mâncăm numai cu gura, ci şi cu urechile”.

Deşi în posturi mâncarea pare a fi sărăcăcioasă, totuşi, acum au loc cele mai mari bucurii duhovniceşti.

Astfel, a intrat în tradiţia mănăstirii ca în Postul Crăciunului şi în cel al Sfintelor Paşti să se facă, cel mai adesea, călugării sau tunderi în monahism.

Rânduiala tunderii îl leagă pe monah de loc, de mănăstirea în care acceptă închinovierea, de obştea cu care se înfrăţeşte, de stareţul care îi devine Părinte şi care îi dă şi un nume nou, ca la o adevărată naştere. Îl va lega şi de slujbele bisericii, de uniforma pe care o primeşte piesă cu piesă, cu arătarea simbolului fiecăreia, de puterea de a chema numele lui Iisus, care i se dă odată cu metaniile şi cu învăţătura cum să le folosească. Rânduiala tunderii îl învaţă pe noul monah smerenia, îl învaţă ce să mănânce, cum să doarmă, cum să vorbească.

Ceremonialul acestei slujbe este dramatic, încărcat de o solemnitate gravă. Novicele, voind să intre în rândurile monahilor, are, ca şi la botez, un naş care îl va ascunde, simbolic, sub mantie de răutatea demonilor şi îi va fi povăţuitor şi îndrumător toată viaţa alături de stareţ. Chiar dacă îşi va alege ca duhovnic de spovedanie pe altcineva, naşul îşi păstrează calitatea pentru totdeauna. El poate de altfel să nu fie preot, ci simplu monah.

Ritualul tunderii este adevărată taină, aceeaşi pentru toţi, bărbaţi sau femei. Ceremonialul se desfăşoară de obicei seara, la vecernie, sau noaptea la utrenie, în biserică, la lumina blândă a lumânărilor.

După ce acesta, în auzul tuturor făgăduieşte că va păzii sărăcia, castitatea şi ascultarea faţă de toţi, i se taie trei şuviţe din părul capului, în numele Sfintei Treimi, ca semn al lepădării definitive de omul cel vechi, de poftele trupului şi de cugetele cele nesocotite începând, astfel, războiul cu sine însuşi, cu patimile şi cu puterile întunericului din văzduhuri care nu se va sfârşi decât odată cu ultima suflare...

Dacă naşterea călugărului este tunderea, în tradiţia monahală nunta acestuia este moartea. Departe de a fi prilej de tânguire, slujba înmormântării aduce cu ea nădejdea bucuriei veşnice pentru cel ce s-a străduit în viaţă să-L aibă pe Dumnezeu ca Tată şi Biserica drept Mamă. Procesiunea scoaterii din biserică şi a înconjurării acesteia, prezenţa arhiereilor şi a mulţimii credincioşilor, cântările pline de nădejdea Învierii fac din slujba înmormântării călugărului un prilej de prăznuire duhovnicească.

Alte bucurii ale întregii obşti sunt vizitele pe care mari părinţi şi duhovnici (ca P. Sofian Boghiu şi P. Arsenie Papacioc) le fac uneori spre sfat şi folos duhovnicesc mai ales celor tineri.

De fiecare dată, pe 15 august, când este prăznuită Adormirea Maicii Domnului - hramul mănăstirii - dar şi pe 2 iulie, ziua de pomenire a Sfântului Voievod Ştefan, mulţimile de pelerini vin la Putna pentru a se ruga şi a primi binecuvântare. Acum sosesc români de pretutindeni, din Basarabia, din nordul Bucovinei şi din orice loc în care amintirea Sfântului Ştefan-Vodă cel Mare şi Bun devine foc viu în inima celor care trăiesc, gândesc şi vorbesc româneşte.

Obişnuit, duminica şi în zilele de sărbătoare, credincioşii vin la mănăstire aducând fructe, ulei, pâine sau alte prinoase, fie spre a fi binecuvântate pentru cei vii, după rugăciunea amvonului, fie pentru pomenirea celor adormiţi care se face atât în timpul Sfintei Liturghii, cât şi la sfârşit de tot, printr-o slujbă specială numită parastas.

În 1871, M. Eminescu definea M-rea Putna ca fiind „Ierusalim al Neamului românesc” iar mormântul lui Ştefan cel Mare ca „altar al credinţei strămoşeşti”. De atunci şi până astăzi, an de an, Preşedinţi şi Regi, Patriarhi şi Arhierei, poeţi, actori sau oameni politici vin la Putna spre a-şi pleca genunchii în faţa mormântului Slăvitului Voievod, a cărui candelă este de-a pururi ţinută aprinsă de călugării ce-L slujesc pe Dumnezeu, Neamul şi Ţara.


Sus