Arhimandrit Zaharia Zaharou
„Merinde pentru monahi”

Cu darul lui Dumnezeu, la sfârșitul anului 2013 a apărut cea de a doua ediție a volumului „Merinde pentru monahi”.

Prima ediție a acestei cărți, apărută în februarie 2012, a înmănuncheat cuvintele adresate monahilor de Părintele Zaharia Zaharou cu ocazia pelerinajului său în Mitropolia Moldovei și Bucovinei în toamna anului 2011, pelerinaj realizat la invitația IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care a semnat „Cuvântul înainte”.

A doua ediție este întregită de o parte dintre cuvintele rostite de Părintele Zaharia în timpul pelerinajului pe care l-a făcut în Transilvania în vara lui 2012, la invitația IPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, cu a cărui binecuvântare publicăm respectivele texte.

Acesta este primul volum din colecția „Crinii țarinii”, îngrijită de Mănăstirea Putna cu binecuvântarea IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.

Colecția cuprinde cuvinte ale unor părinți contemporani și nu numai, iar rostul ei este să ofere hrană duhovnicească sufletelor care s-au dăruit lui Dumnezeu în chipul smerit al călugăriei.

Sădite în țarina inimilor întraripate de dumnezeiescul dor, harul Duhului Sfânt va face ca ele să rodească crinii bineîmpodobiți ai virtuților și curăția minții – darul unic al slujirii monahale, cu rugăciunile și darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, maica monahilor.

Lansarea volumului „Merinde pentru monahi”

Marți, 3 aprilie 2012, la orele 19, la Librăria Bizantină din București a avut loc lansarea primului volum din colecția „Crinii țarinii”. Au participat Arhim. Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna și Pr. Prof. Dr. Constantin Coman. Discuția a fost moderată de Cristian Curte, redactorul șef al publicației „Lumea Monahilor”.

Aici puteți urmări înregistrarea video integrală a acestui eveniment.

Interviu cu Părintele Zaharia Zaharou

Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul, Essex, Anglia, mai 2012

Ați fost de curând în România. Ce impresie v-au făcut tinerii români?
Nu cred că pot să dau un răspuns obiectiv la întrebarea dumneavoastră pentru că vizita mea în România a fost foarte scurtă și m-am aflat mereu printre cei mai minunați, mai credincioși și mai evlavioși oameni. Însă cred că România se ridică din marea pustiire pe care a suferit-o în timpul perioadei comuniste și, bineînțeles, aceasta naște în oameni, și mai ales în tineri, o sete creatoare de a învăța tot mai multe despre credință și de a trăi mai adânc taina lui Hristos. Și cred că cu ajutorul lui Dumnezeu Tradiția va înflori din nou în România, pentru că țara dumneavoastră a strălucit în secolele XVIII, XIX prin ucenicii Sfântului Paisie Velicikovski, prin mulți asceți plini de virtute și oameni sfinți a căror prezență și rugăciune este încă vie în Moldova. Deși nu am vizitat toată țara, Moldova mi s-a părut a fi altarul României, datorită multelor și frumoaselor biserici și mănăstiri care se află aici. După cum am mai spus și atunci când am fost în România, cred că Tradiția este asemeni unui uriaș care doarme și care trezindu-se va sprijini întreaga lume și va fi lumină tuturor popoarelor. Tradiția noastră ascunde în sine o uriașă energie mântuitoare, și dacă vom afla cheia potrivită pentru a elibera această energie, ea va fi spre folosul întregii lumi. Și cu ajutorul Domnului când această Tradiție va fi restabilită așa cum se cuvine, va fi limpede ca ea este singura care poate mântui lumea.

Aveți un mesaj pentru români și în special pentru tinerii români?
Cred că tinerii români trebuie să-și amintească mereu că Dumnezeul creștinilor este „Dumnezeul părinților noștri” și că dacă vrem să devenim părinți la rândul nostru, trebuie mai întâi să devenim fii. Trebuie să căutăm duhovnici care au darul părințeniei duhovnicești și să învățăm de la ei. Să ne alegem ca duhovnici pe aceia care la rândul lor au trăit în ascultare față de un părinte duhovnic pentru un număr de ani, pentru că aceștia au un dar aparte: sunt în stare să transmită harul celor care le cer sfat și ajutor. Așa cum moștenim viața biologică de la părinții noștri după trup, în același fel moștenim viața duhovnicească, darul Duhului, de la părinții noștri duhovnicești. Cred că acesta este aspectul cel mai de preț în viața creștină.

Cum să ne alegem călăuza în viața duhovnicească?
Unul dintre Părinții noștri în Domnul, Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că în fiecare epocă aceste călăuze duhovnicești sunt greu de aflat. Până când Domnul ne va scoate în cale pe cineva în stare să ne călăuzească e nevoie de rugăciune și de multe lacrimi. Alegerea trebuie să o facem după ce mai înainte ne-am rugat mult Domnului. Și Dumnezeu ne va înștiința inima cu harul Său atunci când ne vom întâlni duhovnicul. Însă odată ce l-am aflat trebuie să nu uităm că lucrurile nu se vor petrece în chip magic. Duhovnicul va izbuti să lucreze în viața noastră în chip proorocesc numai dacă ne vom adresa lui cu credință și rugăciune, cerând întotdeauna Domnului să ne descopere voia Sa prin el. Dacă avem credință, atunci vom face din duhovnicul nostru un prooroc. Pentru că credința noastră îi va înștiința inima și, în chip minunat, el se va depăși pe sine însuși și ne va da cuvântul lui Dumnezeu care se potrivește cel mai bine stării noastre lăuntrice pentru a ne spori însuflarea și a încuraja în noi lucrarea mântuitoare. De aceea Părintele Sofronie ne îndemna: „Faceți din duhovnicul vostru un prooroc.” Adică, apropiați-vă de duhovnicul vostru cu credință și evlavie, rugând pe Dumnezeu să binecuvinteze fiecare întâlnire pe care o aveți cu el și să vă descopere prin el voia Lui. Atunci, cu siguranță, Dumnezeu va vorbi prin el. Atunci, duhovnicul vostru va vorbi în chip proorocesc, adică adevărat, pentru că a fi proroc în vremea noastră înseamnă a fi în stare să rostești adevăruri cu valoare eternă.

Cum își dă seama un tânăr dacă are chemare pentru viața monahală?
Întrebarea aceasta este destul de dificilă și ea presupune o altă întrebare: Cum putem ști dacă monahismul este voia Domnului pentru noi? Nu este deloc ușor însă trebuie să nu uităm că atunci când voia Domnului este lucrătoare în viața noastră, toate celelalte voi dispar, pentru că voia Lui este de neînvins. Dacă trăim această dorință a noastră ca pe o urgență a duhului, care își găsește expresia în cuvinte de felul: „Fie devin monah, fie pier”, atunci aceasta este cea mai neîndoielnică dovadă că avem o chemare monahală autentică. Nu exclud existența altor situații când această vocație poate ieși la suprafață treptat și în chip mai puțin dramatic, dar în cele mai multe cazuri simțim în noi acest imbold, această nevoie urgentă a duhului care se reflectă de asemenea în rugăciunea noastră. La mănăstire mergem pentru a purta Numele lui Hristos. Aceasta este vocația creștinului după cum citim și în Faptele Apostolilor. Ne aducem aminte că Domnul i-a poruncit lui Anania să-l caute pe Saul, zicându-i: „Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor” (Fapt. 9:15). Dacă un tânăr are această dorință puternică de a purta Numele Domnului și ea se vădește în viața lui prin neîncetata chemare a Numelui cu buzele, cu mintea, ba mai mult, cu inima lui, atunci cu siguranță că mănăstirea este locul cel mai bun pentru el, pentru că întreaga viață în mănăstire este rânduită în jurul Numelui lui Hristos și cel ce dorește să cheme Numele Domnului se bucură de cele mai prielnice condiții.

Cum poate el să se pregătească pentru viața monahală?
Aceasta este o întrebare foarte personală. Cu siguranță, pentru a fi creștini trebuie să fim fii sau fiice ale unui părinte duhovnicesc. Biserica este un Trup și fiecare dintre noi trebuie să aibă un punct de referință înlăuntrul acestui Trup, iar punctul acesta de referință este părintele duhovnic. Acesta, prin îndrumarea și mai ales prin rugăciunea sa, îl poate pregăti pe tânărul respectiv pentru viața monahală și poate să facă și mai evidentă chemarea aceasta în el. Îi este de folos să primească o educație preliminară de la un duhovnic care este și călugăr și care are acest dar al monahismului, precum și darul discernământului pentru a vedea dacă persoana respectivă este sau nu pentru viața de mănăstire. Desigur, pentru monahism, ca pentru toate lucrurile importante din viața noastră, nu putem fi niciodată pe deplin pregătiți, însă umblăm întru credință, nădăjduind să-L avem alături pe Dumnezeu. Și El ne va face părtași la puterea și la harul Lui și va însufleți în noi darul monahismului așa cum a însuflețit cuvântul Lui în inimile lui Luca și Cleopa pe drumul spre Emaus. Există multe feluri de a ne pregăti, dar trebuie să ne amintim de cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: „Pentru astfel de lucruri mărețe nici un om nu ne poate fi învățător până la capăt, numai Domnul.” El este singura noastră pildă, singurul nostru Învățător și Mântuitor. În ultimă instanță Hristos este Cel care ne va conduce și ne va pregăti inima pentru o chemare atât de înaltă precum monahismul.

Vorbiți-ne despre alegerea mănăstirii și despre primii pași în viața monahală.
Cred că hotărârea în alegerea unei mănăstiri nu trebuie să ne fie impusă din afară, ci ea trebuie luată cu o inimă slobodă. Sfântul Ioan Scărarul ne recomandă un „spionaj” duhovnicesc. Adică să cercetăm mai multe mănăstiri și să vedem dacă monahii sau monahiile dintr-o anumită mănăstire trăiesc potrivit Evangheliei lui Hristos, dacă există între ei dragoste frățească, și mai presus de toate dacă fac ascultare, pentru că dacă au toate acestea atunci rugăciunea curge neîncetat în viața lor și locul acela este prielnic mântuirii. Trebuie să vedem, de asemenea, dacă în acel loc există cineva care să ne împartă merindea duhovnicească de care avem nevoie, adică cuvântul lui Dumnezeu care însuflă și reînnoiește darul lui Dumnezeu în noi. Atât este de important acest lucru încât un mare stareț grec a spus odată că dacă într-o mănăstire nu primim ca merinde cuvântul lui Dumnezeu, suntem îndreptățiți să plecăm și să ne căutăm un alt loc. Trebuie să vă alegeți o mănăstire unde există dragoste frățească între membrii obștii. Prin aceasta veți știi că ei sunt ucenicii lui Hristos dacă fac ascultare unii de alții și mai cu seamă de Starețul lor. Acesta este semnul unei vieți lăuntrice sănătoase, că monahii aceștia sunt oameni de rugăciune, pentru că oriunde este ascultare și dragoste frățească, acolo și rugăciunea curge. Trebuie să „spionați” mănăstirea, ținând seama de aceste lucruri și când ați aflat un loc în care vi se odihnește inima să cereți să rămâneți acolo. Și dacă vă primesc, atunci să luați în inima voastră hotărârea fermă: „Aici o să mor.” Deși înainte de a vă decide unde o să rămâneți sunteți liberi să faceți „spionaj” duhovnicesc, odată ce ați ales trebuie să vă despuiați de orice gând și să ziceți cu hotărâre în inima voastră: „Aici o să mor pentru păcatele mele.” Dacă aveți această atitudine hotărâtă atunci veți fi mai puternici decât orice ispită a vrăjmașului. Firește, atunci când intrați într-o mănăstire trebuie să vă aduceți aminte de cuvintele Sfântului Arsenie și să vă întrebați în fiecare zi: „De ce am venit în locul acesta?” pentru a vă cerceta lăuntric și a vedea dacă într-adevăr căutați neîncetat Fața Domnului. La fel cum Domnul Însuși ne vânează sufletul de dimineața până seara și de seara până dimineața, tot așa și noi trebuie să căutăm neîncetat Fața Domnului până când El ne va cerceta și ne va deschide ochii lăuntrici ai sufletului pentru a-I vedea Chipul. Atunci El Însuși ne va învăța cum să umblăm pe calea Lui și cum să-I fim bineplăcuți în toate zilele vieții noastre. Însă până ni se vor deschide ochii sufletului avem nevoie să împlinim orice fel de nevoință pe care ne-o recomandă Părinții noștri întru Domnul cei din trecut și cei prezenți în mijlocul nostru.

Cum ar trebui să trăiască un frate începător?
Când intrăm ca frați începători într-o mănăstire se cuvine să nu o facem cu îndrăzneală, ci în chip smerit, având o purtare respectuoasă față de toți viețuitorii din mănăstirea respectivă. Lucrarea noastră de căpătâi trebuie să fie neîncetata chemare a Numelui lui Hristos, dar trebuie să fim atenți și la alte trei lucruri. Mai întâi să nu întârziem niciodată la adunările obștii, fie în biserică, fie în trapeză sau în altă parte. Apoi să nu lipsim de la slujbe, pentru că ele sunt dumnezeiești și ne oferă cel mai bun cadru pentru rugăciune, întărindu-ne și desăvârșindu-ne duhovnicește. De asemenea, trebuie să ținem seama de munca mănăstirii, pentru că ea este o prelungire a Liturghiei și trebuie făcută cu grijă și tragere de inimă. Dar să nu ne comparăm cu alți frați care muncesc mai puțin decât noi, ci să avem totdeauna în minte că tot ceea facem în mănăstire o facem pentru Dumnezeu și pentru semenii noștri și nimeni nu ne poate nedreptăți, pentru că în mănăstire Dumnezeu este Răsplătitorul. Experiența ne arată că toți cei care sunt conștiincioși în ascultarea și în slujirea lor sunt mereu plini de însuflare și de rugăciune și au mare răsplată. Niciodată să nu ne comparăm cu ceilalți sau să judecăm pe cineva, ci întotdeauna să ne îndreptăm ochii spre Domnul, Care este Începătorul și Plinitorul credinței noastre și Răsplătitorul trudei noastre în tot ceasul.

Care ar trebui să fie atitudinea monahului?
Știm că în tot ceea ce facem Îl avem ca pildă pe Însuși Hristos. Atitudinea pe care trebuie să o avem este atitudinea pe care o vedem în Hristos. El a pogorât cerurile și a luat chip de rob pentru a reîmpăca lumea cu Dumnezeu. El a venit nu cu autoritatea unui potentat al lumii acesteia, ci cu adâncă smerenie și S-a pus pe Sine mai prejos decât toți oamenii pentru a ne ridica pe toți la cer și a ne deschide tuturor calea spre Tatăl ceresc și a face din noi copii ai lui Dumnezeu, frați ai Lui și împreună-moștenitori ai vieții dumnezeiești. Atitudinea care Îl caracterizează pe Hristos este smerenia și deșertarea de sine, și nu numai pe El ci și pe Sfinții lui. Iată ce zicea Sfântul Pavel: „M-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cât mai mulți” (1 Cor. 9:19). Dacă Sfântul Pavel nu s-a cruțat pe sine și s-a pus pe sine mai prejos decât toți, punându-i pe ceilalți pe primul loc, pentru a ajuta pe cât mai mulți, atunci și noi trebuie să facem la fel, să ne gândim mai întâi la ceilalți, iar Celălalt prin excelență este Hristos, dar și slujitorii Lui din mănăstirea în care viețuim. Toți am venit la mănăstire pentru Dumnezeu și totul în mănăstire se face în Numele Domnului. Sfântul Pavel spunea că preferă să nu știe nimic altceva în viața sa „decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” (1 Cor. 2:2). Se cuvine să avem o atitudine smerită, asemeni Mielului lui Dumnezeu, Cel fără de pată sau prihană, aducându-ne aminte de cuvintele Scripturii: „Cine se va smeri pe sine se va înălța” (Mat. 23:12). Domnul Însuși a zis: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Mat. 11:29). Monahismul înseamnă a învăța această atitudine a lui Hristos Care ca un miel a fost dus la junghiere și în fața celui ce-L tundea a fost fără glas și întru smerenia Lui s-a ridicat judecata Lui (cf. Isa. 53:7-8; Fapt. 8:32-33). Calea Domnului este mai întâi o pogorâre la cele mai de jos ale pământului și abia mai apoi o înălțare mai presus de ceruri. Trebuie să învățăm ca mai întâi să ne smerim și Domul, la vremea potrivită, ne va ridica împreună cu El în slavă. Sfântul Pavel ne spune că Domnul a pătimit crucea rușinii în afara taberei acestei lumi, fiind cu totul disprețuit, pentru a-Și arăta smerenia desăvârșită. Iar noi suntem chemați să facem același lucru, trebuie să ieșim din tabăra lumii acesteia, luând asupra noastră ocara ei, pentru a ne întâlni cu Hristos (cf. Evr. 13:12-13). Adică trebuie să disprețuim rânduielile lumii acesteia, cinstirea oamenilor și să nu ne lăsăm înșelați că am putea împăca în vreun fel iubirea lui Dumnezeu cu iubirea lumii acesteia, care este urâciune înaintea Domnului. Cel mai minunat aspect al monahismului este tocmai acest caracter eshatologic al său, faptul că ieșim din tabăra lumii acesteia urmându-ne Stăpânul, adică murim lumii acesteia în nădejdea că Îl vom întâlni pe Hristos. Și făcând aceasta purcedem pe calea Lui, și Domnul ne iese în întâmpinare cu harul Său, devenindu-ne tovarăș de drum. Atunci viața noastră monahală devine plină de însuflare dumnezeiască și izbutim să-I aducem Domnului ca jertfă bineplăcută neîncetata chemare a Numelui Său. Monahismul este o mare știință, și deprinderea ei nu are sfârșit în viața aceasta, după cum spune Sfântul nostru Părinte Siluan. În viața monahală facem ascultare pentru a ne putea despuia mintea de toată grija lumească, de tot gândul pământesc și a ne îndrepta astfel toată atenția asupra venirii Lui, asupra întâlnirii noastre cu Domnul. De asemenea, luăm de bunăvoie asupra noastră sărăcia pentru ca nimic să nu ne împiedice să alergăm în afara taberei lumii acesteia. Trăim în feciorie pentru a face din întreaga noastră ființă un templu viu al Duhului Sfânt. De fapt, toate făgăduințele monahale sunt menite a ne ajuta să devenim lăcaș al Domnului. Creștinii primelor veacuri aveau această conștiință, de aceea Sfântul Pavel li se adresează Corintenilor: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Cor. 3:16). Aceasta era o realitate obișnuită de aceea și aveau un har desăvârșit care le-a îngăduit să devină mucenici. Datorită caracterului său eshatologic, harul monahismului a înlocuit acest har al muceniciei.

Cum poate un monah sau o monahie să păstreze însuflarea de la început și dacă a pierdut-o cum să o afle din nou?
Când ne hotărâm să devenim monahi Domnul ne vine în întâmpinare cu harul Său. Și primele luni, chiar primii ani sunt bogați în simțirea lui Dumnezeu și orice fel de nevoință ni se pare ușoară. Dar acesta nu durează la nesfârșit. Vine o vreme când trebuie să fim încercați pentru a se vedea dacă am învățat lecția pe care ne-a dat-o Domnul, dacă știm să prețuim darul pe care ni l-a încredințat. Asupra noastră vin încercări și ispite, o uscăciune a inimii, și ni se pare că suntem părăsiți de Dumnezeu. Și atunci cum putem reînvia în noi însuflarea? Răspunsul la această întrebare îl găsim în Scriptură, unde aflăm despre existența unei legi duhovnicești potrivit căreia Domnul „dă har celor smeriți, iar celor mândri le stă împotrivă” (Iac. 4:6). Știm că însuflarea este prezența harului în noi și ea ne învață să însetăm după o măsură tot mai mare a iubirii dumnezeiești. De aceea în timpul acestei perioade când însuflarea și simțirea lui Dumnezeu slăbesc în inima noastră trebuie să născocim noi feluri de a ne smeri, de a ne pocăi pentru a reaprinde în noi dorul după Dumnezeu și a atrage iarăși harul lui Dumnezeu. Mai întâi trebuie să ne aducem aminte de prima perioadă când Domnul a fost atât de darnic cu noi. Chiar și Sfântul Pavel și-a adus mereu aminte de viziunea pe care a avut-o în drum spre Damasc și a voit să rabde orice fel de suferință pentru a rămâne credincios ei. Și din aducerea aminte a binefacerilor lui Dumnezeu el a dobândit multă însuflare. La fel și noi trebuie să ne aducem aminte de toate lecțiile importante pe care le-am învățat de la harul lui Dumnezeu. Trebuie să ne hrănim cu cuvântul Domnului pentru că el aprinde în noi dorirea după Dumnezeu. Trebuie să citim mereu Sfânta Scriptură până când ea devine propriul nostru cuget, propriul nostru limbaj și să-I vorbim Domnului cu cuvintele Scripturii. Și Domnul va iubi aceasta și harul Său va naște în noi însuflare. O altă cale mai practică și mai eficace este chemarea Numelui lui Hristos. Pentru că Numele lui Hristos este nedespărțit de Persoana Sa, atunci când Îi chemăm Numele cu atenție și cu evlavie intrăm în prezența Sa. Și dacă rămânem în rugăciune înaintea Feței lui Dumnezeu, harul prezenței Lui ne va pătrunde întreaga ființă și însuflarea noastră va fi pururi reînnoită. Nu trebuie să ne mulțumim numai cu participarea la slujbe și cu anumite momente din zi închinate rugăciunii. Dacă vrem cu adevărat să fim moștenitori ai vieții celei mari și sfinte pe care au arătat-o pe pământ Părinții noștri, trebuie ca Numele lui Hristos să se alipească de răsuflarea noastră. Pentru că dacă el se va alipi de răsuflarea noastră, atunci vom afla mereu noi suișuri în inimă și o zi din viața noastră nu va fi la fel cu cealaltă, iar însuflarea noastră va spori la nesfârșit. Îmi amintesc că odată Sfântul Epifanie al Ciprului a vizitat o mănăstire din Palestina și egumenul i-a ieșit în întâmpinare și plin de satisfacție i-a zis: „Cu rugăciunile Sfinției Voastre părinții din mănăstirea noastră țin toate slujbele: Ceasurile, Vecernia, Pavecernița, Utrenia”. Sfântul auzind aceasta l-a întrebat surprins: „Și ce faceți între slujbe, încetați să vă rugați?” A simțit că monahii nu aveau lucrarea neîncetată a rugăciunii. În concluzie, însuflarea poate să vină din citirea cuvântului lui Dumnezeu, din chemarea Numelui și din participarea la Sfânta Liturghie. Trebuie să facem din Liturghie locul în care ne schimbăm viața noastră trecătoare cu viața nemărginită a lui Dumnezeu. La Liturghie trebuie să venim întotdeauna pregătiți, aducând ceea ce avem mai bun, și atunci, în această comuniune a harului, a darurilor tuturor mădularelor Bisericii, devenim și noi bogați, și la sfârșitul Liturghiei vom pleca reînnoiți după ce ne-am împărtășit din Sfintele și de viață dătătoarele Sale Daruri.

Cum își păzește cineva mintea de gânduri rele?
Este bine să deprindem viața ascetică pe care ne-au transmis-o Părinții noștri. Pentru ca harul să rămână și să sporească în inima noastră trebuie să ne păzim întotdeauna mintea de gândurile de la vrăjmaș. Diavolul nu va înceta să ne bombardeze cu gândurile lui și nu trebuie să ne predăm mintea acestora, nu trebuie să întrăm în dialog cu ele și atunci harul se va aduna în inimă, zidind în noi templul lui Dumnezeu. Desigur, putem să ne împotrivim acestor gânduri prin rugăciune: imediat ce vedem că un gând străin ne dă târcoale, să ne rugăm și atunci ne va fi ușor să respingem atacul vrăjmașului încă din primele momente. Deprinderea acestei nevoințe de a ne împotrivi gândurilor are mare însemnătate. Însă noi suntem chemați cultivăm în viața noastră o formă de nevoință încă și mai înaltă, o nevoință pozitivă. Cu cât este mai mare dorința de a-I oferi Domnului toate cele care I se cuvin, aducându-I necontenit mulțumită pentru toate câte a făcut pentru noi și pentru întreaga lume, cu atât mai mult mintea ne va fi cuprinsă de o binecuvântată căință că nu suntem în stare să-I mulțumim așa cum se cuvine. Ne întristăm că nu putem să-I aducem ofrandă toate „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă” (Filip. 4:8). Pentru ca Hristos în noi să devină mai puternic decât vrăjmașul care este în lume și care ne războiește este nevoie să cultivăm nu numai o nevoință negativă, care în sine este bună, ci și o nevoință pozitivă care este mai înaltă și mai rodnică. Atunci nu ne va fi greu să păstrăm trezvia minții, pentru că Însuși Domnul îl va alunga pe vrăjmaș. Văpaia harului dumnezeiesc din inimă îl va arde pe vrăjmaș chiar mai înainte ca acesta să ne atingă. Așadar această nevoință pozitivă constă în neîncetata aducere de mulțumită pentru toate câte Domnul a făcut pentru noi, pentru Sfinții Săi și mai cu seamă pentru Preasfânta Sa Maică, pentru întreaga lume. Iar această aducere de mulțumită se cuvine a fi însoțită de o smerită căință pentru că nu suntem în stare să mulțumim lui Dumnezeu cum se cuvine. Neîncetata aducere de mulțumită acoperă toate lipsurile noastre. Ea este o formă de smerenie și acolo unde este smerenie, acolo și harul lui Dumnezeu se revarsă din belșug.