Pe 1 martie 2026, în Duminica Ortodoxiei, la Mănăstirea Putna, după Sfânta Liturghie s-a oficiat rânduiala sfințirii icoanelor. A urmat apoi procesiunea în jurul bisericii. După cuvântul rostit de părintele stareț, arhim. Melchisedec Velnic, credincioșii au primit un pliant intitulat „Icoana din suflet și izvorul cel nemuritor al neamului”. Textul pliantului este redat mai jos.
„… sunteți scrisoare a lui Hristos, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii.” (2 Corinteni 3, 3)
Ortodoxia – firescul neamului
În prima duminică a Postului Mare, întreaga suflare creștină se oprește din mersul grăbit al lumii pentru a privi spre ceea ce este neschimbător: biruința Ortodoxiei. Această sărbătoare nu este doar un simplu eveniment istoric, o amintire a victoriei asupra celor care au luptat împotriva sfintelor icoane în secolul al IX-lea la Constantinopol. Pentru noi, românii, această sărbătoare este oglinda în care ne privim chipul cel adevărat, cel nealterat de veacuri; este o zi a identității, a regăsirii de sine și a mărturisirii unui mod de viață care ne-a definit de milenii.
S-a spus adesea că a fi român înseamnă a fi ortodox. Noi nu am fost aduși la Ortodoxie prin decrete politice ori prin forța sabiei, ci am crescut în brațele ei de la prima noastră oră ca popor. Am rostit primele cuvinte în limba română sub bolțile bisericilor și am învățat să înțelegem lumea prin lumina Evangheliei, descifrând tainele vieții de pe pereții pictați ai vechilor ctitorii.
Pentru noi, Ortodoxia a fost însăși plămada lăuntrică care ne-a modelat atât sufletul, cât și trupul. Ea ne-a fost scut și tărie, ocrotindu-ne identitatea în fața tuturor vânturilor potrivnice ale istoriei. Am moștenit de la strămoșii noștri o credință simplă, care a devenit modul nostru de a trăi, de a ara pământul, de a crește pruncii și de a ne îngropa morții întru nădejdea Învierii.
Ortodoxia este, așadar, starea de sănătate a firii noastre românești, singura formă de viață care ne-a permis să supraviețuim tăvălugului istoriei fără să ne pierdem identitatea.
Icoana pictată de Tatăl: tablele Legii din inima românului
Cea mai profundă taină a românului este faptul că el a știut și știe să-L cunoască pe Dumnezeu din fiecare împrejurare concretă a vieții de zi cu zi. Pentru bunicul care își scotea pălăria în fața troiței sau pentru bunica care făcea semnul crucii peste pâinea caldă, Dumnezeu nu era o abstracție îndepărtată, ci un Casnic al familiei. Când spunem că românul L-a cunoscut pe Dumnezeu în „firescul vieții”, spunem de fapt că el a găsit acest izvor de credință în mijlocul bătăturii, în biserica din sat, în rugăciunea de seară, în semnul de binecuvântare al mamei asupra copilului.
De veacuri, românul s-a născut cu „icoana în sân” și cu „crucea la piept”. Acestea nu au fost niciodată pentru noi niște accesorii, ci coordonatele prin care ne-am definit existența. Icoana este fereastra prin care privim spre Cer, iar Crucea este ancora care ne-a ținut legați de Hristos în furtunile istoriei.
Această cunoaștere a lui Dumnezeu, dobândită de români din însăși viața lor, mărturisește un adevăr cutremurător: în adâncul inimii acestui neam, icoana Fiului a fost zugrăvită de către Tatăl Însuși. Nu este o operă omenească, ci o lucrare divină realizată, am putea spune, chiar cu degetul lui Dumnezeu – același care odinioară a săpat în piatra rece a Sinaiului tablele Legii. Însă în poporul nostru, așa cum s-a întâmplat cu orice popor ortodox, Domnul a ales să scrie nu pe stâncă neînsuflețită, ci pe „tablele de carne ale inimii” (2 Corinteni 3, 3), pecetluind astfel o legătură de sânge și duh. Astfel, în firescul trăirii românești, s-a împlinit peste veacuri făgăduința tainică dată prin Prorocul Ieremia: „Voi pune legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi lor Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 33).
Românul a văzut în firul ierbii lucrarea Creatorului și în inima celui de lângă el icoana vie a Domnului. Această pictură lăuntrică, realizată de degetul Tatălui în taina Botezului și hrănită prin Sfânta Împărtășanie, este ceea ce numim „icoana de la sân”, cea care îl însoțea pe om la coasă, la munte sau pe câmpul de luptă. Icoana din inimă este reperul nostru neclintit, care ne arată că suntem făcuți din pământ, dar pentru Cer.
Crucea de pe piept este semnul jertfei și al biruinței
Dacă icoana este prezența lăuntrică, crucea de pe piept este mărturisirea exterioară a acestui neam. Românul nu a purtat crucea ca pe o simplă podoabă, ci ca pe o armă de apărare și un semn de recunoaștere în fața veșniciei. Crucea este cea care ne-a învățat că nicio înviere nu este posibilă fără răstignire.
În istoria noastră, crucea a fost cioplită pe porți, pe fântâni, pe vase și pe morminte. Ea a fost busola care ne-a arătat drumul drept atunci când imperiile se prăbușeau în jurul nostru. Purtând crucea la piept, ne amintim că libertatea adevărată nu este libertatea de a face orice, ci libertatea de a ne dărui lui Dumnezeu și aproapelui. Într-o lume care fuge de suferință și caută plăcerea imediată, crucea de pe pieptul nostru este un strigăt de trezire, care ne spune că sensul vieții nu se află în ceea ce adunăm, ci în ceea ce lăsăm moștenire urmașilor noștri, în ceea ce dăruim din iubire.
Izvoarele care nu astâmpără setea după Dumnezeu sunt înșelătoare
Astăzi, însă, trăim timpuri de mare încercare. Suntem asaltați de o multitudine de „izvoare” care promit să ne potolească setea de fericire. Ni se propun spiritualități fără Dumnezeu, meditații care ne închid în noi înșine în loc să ne deschidă către celălalt și ideologii care ne promit un paradis pământesc clădit pe uitarea strămoșilor. Acestea sunt izvoare înșelătoare. Cine bea din ele nu găsește pacea, ci o neliniște și mai mare, o goliciune sufletească ce nu poate fi umplută cu obiecte, tehnologie sau divertisment.
De ce să căutăm alte izvoare, când noi avem Izvorul cel viu al Ortodoxiei? De ce să rătăcim prin pustiuri străine, când pășim pe pământul sfințit de sângele martirilor și de rugăciunile neîncetate ale cuvioșilor? Nu suntem un popor al trecutului, ci unul al sfințeniei prezente, căci Biserica noastră, în mod providențial, a ridicat recent în rândul sfinților numeroși bărbați și femei – mărturisitori din temnițe, mari duhovnici și cuvioși trăitori – care au dovedit că drumul spre Rai trece prin inima pământului românesc.
Poporul român a pus în practică cuvântul Mântuitorului: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Astăzi, ni se spune că tradiția este o povară și că credința este ceva depășit. Dar ce ni se oferă în schimb? Un Hristos fără jertfă, o Înviere fără Cruce, adică o lume fără sens și o singurătate îngrozitoare în fața morții. Să nu uităm cuvintele Sfinților: „Cine părăsește Biserica, părăsește viața”. Ortodoxia este singura apă care, odată băută, devine în noi „izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan 4, 14).
Chemarea la demnitate și mărturisire
Duminica Ortodoxiei este un apel la demnitate. Să ne ridicăm fruntea și să ne asumăm cu bucurie firescul nostru creștin. Să nu ne temem de faptul că suntem „altfel” decât curentul lumii, căci tocmai acest „altfel” este „sarea pământului” (Matei 5, 13).
Trebuie să redevenim conștienți că fiecare gest al nostru – felul în care vorbim, felul în care ne creștem copiii, felul în care ne cinstim părinții – trebuie să fie o icoană a prezenței lui Dumnezeu. Din moment ce Tatăl a pictat cu degetul Său chipul Fiului în inima noastră, avem datoria sfântă să nu lăsăm acest chip acoperit de zgura păcatelor și de mizeriile aruncate peste el de televizor și internet, nici de praful indiferenței.
Să ne întoarcem la simplitatea rugăciunii, la citirea Scripturii și la cuvintele Părinților. Să facem din casele noastre mici biserici, unde candela credinței să nu se stingă niciodată. Aceasta este singura cale prin care neamul nostru poate merge mai departe: rămânând în matca lui, lângă izvorul cel curat al credinței apostolice.
Păstrătorii unei comori nepieritoare
În această zi de sărbătoare, să ne uităm unii la alții și să începem să deslușim iarăși în fiecare chip o icoană. Să purtăm cu mândrie duhovnicească crucea pe piept, nu ca pe un obiect de podoabă, ci ca pe pecetea apartenenței noastre la Hristos. Să respingem cu tărie izvoarele înșelătoare ale lumii, oricât de strălucitoare ar părea, și să rămânem fideli Adevărului care ne face liberi (Ioan 8, 32), singura libertate care rămâne, după cum mărturisește însuși cuvântul Scripturii: „Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr” (Ioan 8, 36).
Păstrați icoana din sân ca pe cea mai de preț comoară. Ea este singura care va rămâne cu noi atunci când toate cele ale lumii vor trece. Ea este lumina care ne va călăuzi prin vămile văzduhului spre îmbrățișarea Tatălui. Să nu uităm că suntem un popor chemat la sfințenie, un popor care L-a cunoscut pe Dumnezeu în simplitatea vieții de zi cu zi și care a înțeles că fără Ortodoxie fiii săi își vor pierde nu doar credința, ci însăși rațiunea de a fi în istorie.
Să stăm bine, să fim cu luare aminte, să păzim credința și să iubim Biserica, Maica neamului nostru românesc. Biruința Ortodoxiei să fie, în fiecare zi, biruința luminii asupra întunericului din inimile noastre!
*
Când vedem mulțimea sfinților pictați pe icoane în biserică simțim că cerul coboară spre noi, că nu ne rugăm singuri, ci împreună cu sfinții și, de asemenea, că această rugăciune împreună cu sfinții ne înalță, ne pregătește să pregustăm bucuria din Împărăția cerurilor.
