Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, în perioada 12–14 iulie 2026, la Schitul „Sfântul Ilie” Salaș al Mănăstirii Putna, a avut loc o nouă ediție a taberei membrilor grupului vocal-tradițional „Ai lui Ștefan, noi oșteni” de la Liceul Tehnologic „Ion Nistor” din Vicovu de Sus.

12–14 iulie 2026, trei zile care au trecut prea repede.

Există locuri pe care le vizitezi și pe care, după câteva săptămâni, le uiți. Și există locuri care rămân cu tine, pentru că nu le-ai privit doar cu ochii, ci le-ai simțit cu sufletul. Așa este și Schitul Salaș, ascuns între dealurile și pădurile Bucovinei, unde liniștea pare să aibă glas, iar fiecare răsărit îți amintește că frumusețea nu are nevoie de artificii. Aerul curat, pădurile nesfârșite și verdele care îmbracă fiecare colț transformă locul într-un adevărat refugiu al sufletului.

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, cu sprijinul Mănăstirii Putna și cu dragostea părintească a părintelui stareț arhim. Melchisedec Velnic, aici s-a desfășurat, de duminică până marți, cea de-a cincea ediție a Taberei Oștenilor. Trei zile care, paradoxal, au trecut într-o clipă și, în același timp, au lăsat în urmă suficiente amintiri cât să ne țină până la ediția următoare.

Tabăra din acest an i-a reunit pe membrii grupului vocal „Ai lui Ștefan, Noi Oșteni”, alcătuit din 22 de tineri din clasele IX–XII. Privit din exterior, cineva ar putea spune că este doar un grup de tineri care cântă. În realitate, este mult mai mult de atât.

Există ceva profund emoționant în imaginea unor adolescenți care aleg, de bunăvoie, să ducă mai departe tradiția. Într-o perioadă în care tentațiile sunt nenumărate, iar tot mai mulți tineri se îndepărtează de valorile care i-au definit pe înaintașii lor, ei aleg să rămână aproape de credință, de cântec și de identitatea neamului românesc. Nu pentru că sunt obligați, nu pentru că „așa trebuie”, ci pentru că au înțeles frumusețea acestor valori. Este firesc să vezi copii mici cântând muzică tradițională, îndrumați de părinți sau de profesori. Însă când un adolescent, aflat la vârsta la care își construiește propria identitate, face această alegere din convingere, gestul capătă o cu totul altă valoare. Într-o lume în care autenticitatea devine tot mai rară, ei demonstrează că tradiția nu aparține trecutului, ci continuă să trăiască prin oameni care au curajul să o poarte mai departe.

Vocea perfectă nu este condiția de bază aici. Nici talentul ieșit din comun. Poate că, muzical vorbind, unii dintre noi suntem chiar… perfect obișnuiți. Și tocmai aici stă frumusețea. Pentru că oamenii nu pleacă impresionați de cât de sus am urcat într-o gamă muzicală, ci de cât de adânc am ajuns în sufletul lor. Emoția nu se învață și nu se repetă la repetiții. Ea se trăiește.

Cel mai mult m-a impresionat felul în care generațiile se întâlnesc în acest grup. Cei care au fost aici cu ani în urmă îi primesc firesc pe cei noi, iar diferența de vârstă dispare aproape instantaneu. Nu există un examen de admitere și nici o selecție complicată. Grupul primește pe oricine. Mai departe însă, fiecare își scrie singur povestea. Atitudinea, implicarea, respectul și dorința de a fi parte din această familie sunt cele care hotărăsc cine rămâne și cine pleacă.

Serile de duminică și luni au adus liniștea aceea pe care doar zidurile unei biserici o pot oferi. Ne-am adunat împreună la rugăciunea de seară, săvârșită alături de părintele Zaharia. În acele momente, gălăgia zilei dispărea complet. Rămâneau doar lumina candelelor, glasurile unite în rugăciune și pacea pe care nu o poți explica, ci doar o poți simți.

Luni dimineață a fost continuată o tradiție începută în urmă cu doar trei ani: săvârșirea Sfintei Liturghii în cadrul taberei. Deși această rânduială este mai tânără decât tabăra însăși, ajunsă acum la cea de-a cincea ediție, ea și-a câștigat deja un loc aparte în sufletele participanților. Pentru mulți dintre noi, participarea la Sfânta Liturghie în mijlocul taberei nu mai este doar un moment din program, ci inima acestor zile petrecute împreună, izvorul liniștii și al comuniunii care dau sens întregii experiențe.

Viața în tabără a fost, în adevăratul sens al cuvântului, o viață împreună. Mâncarea a fost pregătită alături de părinții de la Putna, iar curățenia nu a fost responsabilitatea „altcuiva”. Toți am pus mâna la treabă. Și, surprinzător sau nu, când faci lucrurile împreună cu oamenii potriviți, până și spălatul vaselor devine o amintire frumoasă.

Luni a venit și aventura. Am pornit într-o drumeție prin pădure, printre brazi înalți și poteci care șerpuiau prin natură. Coborârea a fost minunată. Mergeam, râdeam și aveam impresia că excursia asta e cea mai simplă idee din lume.

Apoi… a venit urcarea.

În acel moment, optimismul nostru a început să coboare exact proporțional cu panta pe care trebuia să o urcăm. Unii au descoperit mușchi despre care nici nu știau că există, iar respirația a devenit, pentru câteva minute bune, sport de performanță. Dar am ajuns sus. Și, când ne-am întors la mănăstire, am fost întâmpinați cu înghețată și cornuri.

Nu cred că există restaurant cu stele Michelin care să poată concura cu gustul unei înghețate primite după o astfel de drumeție.

Seara a urmat unul dintre cele mai spectaculoase momente ale taberei: focul de tabără. Uriaș. Impresionant. Flăcările luminau cerul, iar scânteile păreau că se grăbesc să atingă stelele. În jurul focului nu existau telefoane importante, notificări urgente sau griji pentru ziua următoare. Exista doar prezentul. Și era suficient.

Cum era de așteptat, după atâta liniște și emoție, cineva a avut ideea genială să jucăm v-ați ascunselea.

Rezultatul?

Am ajuns în camere leoarcă, obosiți și convinși că încă mai avem energie. Evident, nu o aveam.

Și pentru că nicio tabără adevărată nu poate exista fără mici conflicte, au apărut și ele. Băieții care hotărâseră cu mare entuziasm că vor dormi în corturi au descoperit, pe la finalul serii, că paturile sunt, totuși, o invenție extraordinară. Au venit în camerele deja pline, unde spațiul era cam la fel de generos precum locurile din autobuz la ora de vârf.

Au urmat discuții.

Au urmat replici.

Au urmat negocieri.

S-a rezolvat?

Oficial… da.

Neoficial… încă se mai poartă tratative. Dar și acestea fac parte din farmecul taberei. Pentru că, până la urmă, unde există oameni, există și diferențe. Important este că, la final, rămân prietenia și amintirile.

Marți dimineață a venit mult prea repede. Bagajele au fost făcute, camerele au rămas goale, iar fiecare a pornit spre casă.

După trei zile petrecute împreună, cred că eram cu toții puțin sătui unii de alții. Și totuși, nici nu am ajuns bine acasă că deja râdeam de întâmplările trăite, retrăiam fiecare glumă și povesteam aceleași momente ca și cum ar fi fost cele mai amuzante din lume.

Poate asta este frumusețea Taberei Oștenilor.

Nu faptul că totul merge perfect.

Nu faptul că nu există oboseală, certuri sau diferențe.

Ci faptul că, în ciuda tuturor acestora, pleci acasă mai bogat decât ai venit. Cu prietenii mai puternice, cu sufletul mai liniștit și cu sentimentul că ai făcut parte din ceva ce nu poate fi explicat complet în cuvinte.

Unele amintiri se păstrează în fotografii.

Altele rămân în inimă.

Iar Tabăra Oștenilor este una dintre acele amintiri care, peste ani, va începe întotdeauna cu aceeași propoziție: „Ții minte când eram la Sălaș…?”

Înainte de a încheia, simt că este imposibil să vorbim despre „Ai lui Ștefan, Noi Oșteni” fără să amintim omul care a făcut posibilă existența acestei familii. Orice familie are un om care, fără să ceară vreodată acest titlu, ajunge să fie sprijinul tuturor. Pentru noi, acel om este coordonatorul grupului, domnul Schipor Vasile. Dincolo de repetiții, de activități și de responsabilitățile pe care le poartă, a reușit să construiască ceva ce nu poate fi învățat din cărți și nici măsurat în rezultate: o familie. Ne-a învățat că un grup nu se clădește doar prin cântec, ci prin încredere, răbdare, respect și grijă față de cel de lângă tine. A fost acolo ori de câte ori am avut nevoie de un sfat, de o încurajare sau, pur și simplu, de cineva care să creadă în noi atunci când noi înșine nu mai reușeam.

Poate că nu îi spunem suficient de des, dar fiecare dintre noi știe că poartă în suflet câte puțin din povara fiecărui oștean. Se bucură de reușitele noastre ca un părinte, ne îndrumă atunci când greșim și găsește mereu puterea de a ne aduna din nou împreună. Iar poate cel mai important lucru pe care ni l-a arătat este că, indiferent de vârstă, nimeni nu este scutit de suferință. De multe ori uităm că și oamenii mari plâng. Uităm că și ei au nopți nedormite, griji pe care nu le rostesc și răni pe care aleg să le ascundă, doar pentru a le oferi altora puterea de a merge mai departe. Cu toate acestea, continuă să fie acolo, cu aceeași răbdare, cu aceeași dragoste și cu aceeași credință.

Poate tocmai de aceea, grupul „Ai lui Ștefan, Noi Oșteni” este mai mult decât un grup vocal. Este locul în care învățăm că nimeni nu trebuie să poarte singur ceea ce îl apasă. Este refugiul în care găsim oameni care ne ascultă fără să ne judece, ne ridică atunci când cădem și se bucură sincer de fiecare pas pe care îl facem înainte. Într-o lume în care tot mai mulți se simt singuri, acest grup a devenit pentru fiecare dintre noi o ancoră. Iar acesta este, poate, cel mai frumos cântec pe care îl putem cânta împreună.

Până aici, rândurile au surprins experiența văzută prin ochii mei. Însă o tabără nu poate fi cuprinsă într-o singură perspectivă. Fiecare participant a plecat acasă cu propriile emoții, cu propriile amintiri și cu acele momente care, pentru el, au făcut diferența. De aceea, după ce ați citit impresiile mele, vă invit să descoperiți și gândurile celor care au trăit aceste zile din interior, ale tinerilor care fac parte din grupul „Ai lui Ștefan, Noi Oșteni”. Pentru că, uneori, aceeași poveste spusă de mai multe suflete capătă și mai multă valoare.

A consemnat,
Maria Ștefania Schipor