Au trecut 85 de ani de când durerea românilor care nu au mai apucat să-și vadă țara și să trăiască în libertate strigă mut să nu-i uităm. Pentru că „un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții”, așa cum ne răsună în conștiință cuvântul lui Nicolae Iorga. Ziua de 1 aprilie 1941 rămâne în istoria noastră o zi tragică.

Deși pactul semnat la 23 august 1939 între Ribbentrop și Molotov nu menționa și Bucovina între teritoriile intrate în interesul guvernului moscovit, un an mai târziu, la 26 iunie 1940, ambasadorul României la Moscova a fost chemat pentru a i se înmâna o notă ultimativă și o hartă cu teritoriile pe care România trebuia să le cedeze în trei zile: Basarabia și nordul Bucovinei (ținutul Herța, care a fost și el ocupat, nu figura pe hartă). Peste noapte, aproape 4 milioane de români, un sfert din populația țării, a devenit parte a Uniunii Sovietice, iar dragostea pentru neam și patria-mamă era pedepsită.

În Bucovina, multe familii au rămas despărțite pentru totdeauna de o graniță arbitrar trasată, continuând să-și trăiască viața ca o dramă greu de suportat. Mulți români au fost recrutați forțat pentru munca în mine sau în diferite șantiere de lucru din URSS, alții au fost deportați în lagăre. Foarte puținii supraviețuitori care s-au întors au dat mărturie despre ororile cărora au fost supuși.

Înainte de aceasta însă, dorind să-și trăiască viața în „țara liberă” și văzând că mulți dintre polonezi și nemți se refugiază în propriile țări, românii din nordul Bucovinei au cerut dreptul să facă același lucru. Autoritățile comuniste le-au promis că le vor da voie să plece însă, văzând mobilizarea generală a românilor, le-au înscenat o capcană. Peste 3000 de români adunați din satele de pe Valea Siretului au pornit spre graniță purtând cruci, prapori, steaguri albe și icoane, cerând lui Dumnezeu să ajungă cu bine în România. Era ziua de 1 aprilie 1941. În dreptul localității Fântâna Albă, la 3 km de graniță, în poiana Varnița, soldații sovietici ascunși în tranșee săpate dinainte au început să secere cu gloanțe convoiul avid de libertate. Împușcăturile s-au auzit o zi și o noapte. După aceea, toți cei morți, dar și cei care abia mai răsuflau, au fost îngropați în gropi comune. Pentru a li se pierde urma, deasupra lor a fost plantată o pădure, al cărei freamăt de tânguire este resimțit până astăzi. După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia și Kazahstan. Dintre aceștia, doar circa 10% au rămas în viață și s-au întors în Bucovina natală. În anul centenar al Marii Uniri, în 2018, Mănăstirea Putna a editat un volum de mărturii ale supraviețuitorilor în colecția Destin bucovinean coordonată de doamna academician Alexandrina Cernov: Fântâna Albă – Golgota neamului.

La 85 de ani de la tragicul eveniment, la Portalul Memorial Golgota Neamului – „Fântâna Albă” de la Mănăstirea Putna, au fost comemorate victimele masacrului din Poiana Varniței. La slujba parastasului, la care au slujit Arhimandritul Melchisedec Velnic, starețul obștii monahale, alături de Părintele Constantin Oprea, protopop de Rădăuți, clerici din obște și din localitățile învecinate, au participat diplomați, senatori, primari, conducerea Liceului „Ion Nistor” din Vicovu de Sus și a Școlii „Iacob Putneanul” din Putna, studenți de la ASCOR Suceava, studenți de la Universitatea din Iași și Grupul vocal-instrumental „Ai lui Ștefan, noi oșteni”, al elevilor de la Liceul „Ion Nistor” din Vicovu de Sus.

După depunerea de coroane, flori și lumânări în cinstea sufletelor celor uciși pentru credință și neatârnare la Fântâna Albă, în nordul Bucovinei, în Basarabia, în deportări și lagăre, părintele stareț, arhimandritul Melchisedec Velnic, a adresat un cuvânt de mulțumire și de pomenire, în care a spus:

„După căderea comunismului, nu mai avem nicio scuză pentru a nu-i cinsti pe cei uciși atunci, pentru a nu-i pomeni, pentru a nu le arăta recunoștință. Recunoștință, pentru că, prin astfel de oameni, înțelegem ființa, demnitatea și înălțimea unui popor. E firesc să fim recunoscători acelora care ne arată cine suntem, acelora care duc înaintea lui Dumnezeu o jertfă a neamului.

Această slujbă pe care o facem anual și acest portal memorial sunt mica recunoștință pe care mănăstirea o arată românilor care au fost uciși în Masacrul de la Fântâna Albă, din nordul Bucovinei, la 1 aprilie 1941, pentru dorința de a trăi în România, cât și tuturor românilor de pretutindeni și din toate timpurile care s-au jertfit pentru libertate, independență și demnitate națională.

Simțim la fiecare pomenire că ne întâlnim cu ei. Ei au fost despărțiți de România, dar acum, prin pomenire, îi primim în sufletele noastre. Nu au fost lăsați să ajungă atunci în România, dar ajung acum, prin sufletele noastre. Prin pomenirea lor, noi le oferim loc în patria pământească a românilor. Dar, prin această unire sufletească, și ei ne oferă ceva: ei ne primesc alături de ei în patria cerească”.

La rândul său, doamna Cristina-Gabriela Dumitrescu, Președintele Comisiei pentru Românii de Pretutindeni a Senatului României, a spus despre românii din nordul Bucovinei că „puțini dintre românii din țară știu cine sunt ei și care sunt problemele lor. Ei nu sunt niște români care au plecat din țară căutând un mai bine economic, ci sunt români care au ajuns să trăiască pe pământul lor, dar în afara granițelor țării, în urma unor evenimente geopolitice, așa cum este acest ticălos pact Ribbentrop – Molotov. Frați bucovineni din nord și din sud au ajuns să aibă o graniță între ei”. Despre românii uciși la Fântâna Albă a afirmat că trebuie să privim atitudinea lor „ca pe o lecție a iubirii de țară. Ei nu au vrut să rămână acolo fără credință, fără libertate, fără onoare, ci și-au îndreptat fața către țara mamă, ca să fie alături de frații lor. La fel trebuie să privim acum către românii din alte comunități istorice care așteaptă ceva de la România.”

Domnul General Vasile Moțoc, președintele cadrelor militare în retragere și în rezervă din Suceava, a spus în alocuțiunea sa că, prin tinerii prezenți la această pomenire, „tragem un semnal de alarmă ca să fie conștiința trează în aceste momente de restriște pentru omenire, pentru România. Noi, Armata, împreună cu Biserica Ortodoxă, căutăm ca orice loc care leagă de istoria neamului nostru să fie adus la suprafață și să-l cinstim așa cum se cuvine”. Alături de dumnealui, au mai fost reprezentanți ai Inspectoratului de Poliție Județean Suceava, Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Bucovina” al județului Suceava, Serviciului Teritorial al Poliției de Frontieră Suceava, Inspectoratului de Jandarmi Județean Suceava.

Doamna Daniela Ceredeev, inspector de Religie în cadrul Inspectoratului Școlar Județean din Suceava, a rostit la rândul ei un cuvânt din care reținem câteva idei:

„De ani buni, în cea dintâi zi a lui Prier, nume ce se tălmăcește „deschizător”, părintele stareț și obștea Mănăstirii Putna, înfrățită în legământul frumos tăinuit și adânc lămurit în roua dintâi a rugăciunii de a-i neuita pe cei care au fost și care știau mersul patriei lor către Cer pe de rost, ne-adună la Portalul Memorial Golgota Neamului —„Fântâna Albă”. Vă propun să ostoim pentru doar câteva clipe iureșul gândului și al măruntelor griji și să cugetăm la semnificația profundă a elementelor care compun Portalul acesta Memorial.

Poarta este semn și însemn. Marchează deopotrivă trecere și zăgăzuire, dreptate și libertate, autoritate și acces la divinitate. Spiritual vorbind, poarta este însemnarea dintre două lumi, dintre două stări, între lumină și întuneric, între ce este cunoscut și ce este încă necunoscut și așteaptă să fie descoperit. Așa încât, poarta aceasta monumentală se dovedește a fi dintre cele ce cheamă sufletele din nou înapoi, ne adună în rugăciune și ne primenește făgăduința de a-i neuita pe cei care cu viața lor și-au mărturisit credința.

Apoi, troița de piatră, ce pare-a vrea să ne vădească statornic că-i crucea „poarta tainelor”. Și ea înseamnă locul jertfei, mărturie și mărturisire, nădejde, și încredințare, și izbăvire. În inima troiței, icoana Răstignirii, amintind de curajul și tăria celor care au suferit mucenicește, rămânând neclintiți în credință și dragoste.

Și-al treilea semn-însemn din Portalul Memorial – o scăturină cu apă lină, susurând a „apa cea vie”, ce stâmpără setea după libertate, setea după veșnicie, setea după Dumnezeu, cu nostalgia timpului când „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. În zile ca acestea suntem părtași la o lecție de iubire desăvârșită de țară, pentru că cei care și-au dat viața pentru țara și pentru credința lor nu puteau decât să iubească desăvârșit”.

Gheorghe Coroamă, primarul comunei Putna, a accentuat că „ziua de 1 aprilie 1941 rămâne una dintre cele mai negre zile din istoria poporului nostru, în care mii de români au fost împușcați pentru că ei considerau că trăind după ocupația rusească nu poate să fie bine, și au încercat să vină alături de frați, de familiile lor, în România. O mare dramă pentru că au fost împușcați, dar și pentru că istoria nu i-a așezat acolo unde le este locul. Chiar astăzi mulți dintre români nu știu nimic despre acea tragică zi din 1941. Fântâna Albă va rămâne o rană adâncă în sufletul poporului român care nu va putea fi vindecată niciodată”. Au fost prezenți și primarii localităților Vicovu de Sus, Straja și Pojorâta.

Marin Gherman, cadru didactic la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, coordonator al portalului BucPress, originar din Cernăuți, și-a adus mărturia cu privire la semnificația gestului românilor de a pleca din casele lor către țara mamă:

„Îmi povestea bunica într-o noapte de iunie că a devenit fără să fie întrebată cetățean sovietic. Pentru mine, Fântâna Albă este despre o încercare de a fugi dintr-o pușcărie fără pereți, sau dintr-o pușcărie care se transformă dintr-o clădire, într-o temniță interioară. M-am întrebat și eu un anumit timp de ce oamenii aceștia au decis să părăsească satele bucovinene? Orice caracterizare a acelei situații este reprezentată de mărturiile adunate cu ajutorul eforturilor depuse de regretata Alexandrina Cernov, membră de onoare a Academiei Române, care le-a adunat în volumul „Fântâna Albă – Golgota neamului”.

Am răsfoit această carte și am găsit caracterizarea principală a vieții și a situației social-politice de atunci. Știți cum era caracterizată situația de atunci? Românii din nordul Bucovinei caracterizau viața de atunci ca fiind o moarte lentă, ca o lumânare care nu mai are oxigen și se stinge. Dilema lor a fost să aleagă între o moarte lentă și o libertate care era foarte aproape de ei, la câțiva pași, după câțiva copaci, după o sârmă ghimpată. Despre cum vedeau ei lucrurile de atunci, am clasificat mărturiile în două tipuri de limbaj: limbajul libertății și limbajul nelibertății.

Pentru ei, nelibertatea însemna „teroare, prigoană, frică, anchetă, arestare, deportare, condamnare, sânge, iad, măcel, masacru, genocid, lumea jugului, lumea pușcăriei, omul vânat”. Dar mai era și limbajul libertății. Libertatea pentru ei însemna „România, patria, neamul, credința, granița, demnitatea, lumea celor care o duc altfel. Între aceste două tipuri de limbaj se aflau românii de atunci. De noi depinde neuitarea. Să vorbim și să scriem mai mult despre asta, să ne rugăm pentru ei și să le spunem tuturor că Fântâna Albă este despre o crimă împotriva umanității în inima Europei și nu trebuie să se mai repete vreodată. Dumnezeu să-i odihnească”.

După recitalul de cântec și poezie al Grupului vocal-instrumental „Ai lui Ștefan, noi oșteni”, condus de domnul director al Liceului „Ion Nistor” din Vicovu de Sus, doamna Irina-Loredana Stănculescu, Consul General al României la Cernăuți, a adresat un cuvânt de încheiere:

„Astăzi am venit aici cu lacrimile comunității românești din regiunea Cernăuți care au fost vărsate în pădurea Varnița. Întotdeauna vin la Putna ca acasă, încercând cu părintele stareț să sprijinim comunitatea românească de acolo și să depășim momentele dificile. Ziua de 1 aprilie a rămas în memoria colectivă a românilor și avem o obligație și o datorie morală să ne aducem aminte an de an de această zi, în care acești oameni au dorit să trăiască liberi în țara mamă și să traverseze granița. Sperăm ca, prin intrarea Ucrainei în Uniunea Europeană, să pice această graniță și românii noștri să se simtă acasă și să vină ori de câte ori își doresc în România. Am ascultat versurile pe care le cântau acești minunați copii și să știți că sunt versurile liderilor comunității noastre românești, pentru că ei au lăsat o moștenire incontestabilă, prin cărțile pe care ni le-au dăruit”.

Veșnică să le fie pomenirea!