background

09 mai 2025

Părintele Petroniu Tănase – măsura duhovnicească a monahismului românesc în lumina trăirii athonite

09 mai 2025

Părintele Petroniu Tănase – măsura duhovnicească a monahismului românesc în lumina trăirii athonite

Hristos a înviat!

Înaltpreasfinția Voastră, Părinte Mitropolit,
Înaltpreasfinția Voastră, Preasfințiile Voastre,
Preacuvioși părinți, preacuvioase maici,

În acest an dedicat părinților mărturisitori din perioada regimului comunist, ne bucurăm să îl pomenim pe unul dintre ei, chiar dacă nu este canonizat încă – Părintele Petroniu Tănase. Canonizarea sa trebuie proclamată de Patriarhia Ecumenică, de care ține canonic Muntele Athos.

Cu darul lui Dumnezeu, l-am cunoscut personal pe Părintele Petroniu. O să încep cuvântul meu cu amintirea unor sfaturi care m-au influențat, pe mine personal, dar și organizarea mănăstirii.

În 1993, am vizitat Sfântul Munte. La pomenirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, care coincide cu Intrarea Maicii Domnului în biserică după calendarul neîndreptat, am participat la slujba Privegherii. Privegherea a început în jur de ora 20:00 și s-a terminat spre dimineață. Toată Privegherea, Părintele Petroniu a stat în picioare, nu a stat pe scaun nici măcar un minut. Mi-a rămas întipărită în suflet această nevoință și acest exemplu de stareț prezent la toate slujbele, pe care noi nu reușim să îl urmăm în țară.

Am înțeles atunci de ce Sfântul Părinte Cleopa îl numea generalul: datorită nevoinței și statorniciei în râvna pe care o avea.

Faptul că acum majoritatea viețuitorilor Mănăstirii Putna se împărtășesc mai des, undeva la una, două, trei săptămâni, în mare parte este meritul Părintelui Petroniu, în urma vizitei pe care a făcut-o în 1995. Atunci a pus întrebarea: „Cât de des se împărtășesc părinții?” Și am menționat că din 40 în 40 de zile. Iar Părintele Petroniu a zis: „Dar în Postul Mare, de ce nu e binecuvântare să se împărtășească mai des? Pentru că e Postul Mare, să se împărtășească în fiecare duminică și sărbătoare.”

O altă discuție a fost referitoare la construcții. Vizitam o mănăstire care se construia atunci și a văzut că erau în jur de 60 de chilii. Și a întrebat: „Câți părinți sunt în obște?” Și i-am spus că sunt 10-15 viețuitori. Atunci, pe loc, părintele nu a zis nimic.

Seara, la masă, la Putna, așteptam „verdictul” de la ava. Și cuvântul său a fost acesta: „Cum se construia la Sfântul Antonie cel Mare, la părinții din Pateric?” Și răspunde: „Erau 10 părinți, construiau 10 chilii. Nu făceau 11 chilii, cu gândul că va mai veni unul. Dacă peste o lună, peste un an mai venea un frate, un părinte, atunci se construia o chilie.” Și apoi a avut o replică, destul de aspră la adresa noastră, a celor de astăzi: „Noi nu trebuie să fim robii chiliilor. Noi ne-am făcut robi ai lui Hristos și slujitori ai lui Hristos, nu robi ai chiliilor și să purtăm de grijă de mulțimea camerelor.”

Acestea sunt trei învățături de suflet primite de la întâlnirile cu Părintele Petroniu.

În continuare o să prezint, pe scurt, viața Părintelui.

Viața pe scurt

Părintele Petroniu Tănase s-a născut la 23 mai 1916, în satul Fărcașa (jud. Neamț), într-o familie evlavioasă, fiind al șaptelea din opt frați. Din copilărie a mers regulat la biserică împreună cu familia și a avut parte de dascăli și preoți care i-au cultivat credința și iubirea de neam.

La 14 ani a intrat ca frate în Mănăstirea Neamț, unde a fost puternic marcat de frumusețea slujbelor. A urmat acolo Școala de cântăreți, apoi Seminarul monahal de la Cernica și, după desființarea acestuia, și-a continuat studiile la Seminarul central din București.

A urmat apoi Facultatea de Teologie la București, absolvind în 1946. A fost călugărit în 1942 cu numele Petroniu și a fost hirotonit ierodiacon în același an. A trăit o vreme la Mănăstirea Antim, unde a participat la întâlnirile Rugului Aprins.

A fost profesor la Seminarul monahal de la Neamț și apoi stareț la Mănăstirea Slatina, într-o perioadă grea, când autoritățile comuniste încercau să dezintegreze viața monahală. La Slatina a fost într-o obște care a dat cerului sfinți, canonizați sau încă necanonizați. Acolo a colaborat strâns cu Sfântul Părinte Cleopa Ilie și cu Părintele Arsenie Papacioc. După presiunile și arestările din 1958-1959, ca majoritatea părinților din obștea Slatinei, a fost forțat să plece în lume. Dar a primit această prigoană cu o profundă smerenie, considerând că, citez, „pentru nevrednicia și păcatele noastre, suntem alungați din casa lui Dumnezeu.”

O perioadă a locuit la sora sa din Broșteni, participând la slujbe fără hainele monahale și fără a putea sluji. Ulterior, a fost chemat la Curtea de Argeș, unde a primit din nou binecuvântarea de a sluji și a purta hainele monahale. A fost însă hărțuit de autorități, ceea ce i-a afectat sănătatea, suferind de hepatită. S-a retras apoi la Mănăstirea Sihăstria, unde a trăit 12 ani în rugăciune și tăcere, scriind câteva lucrări teologice și duhovnicești.

În 1975 a vizitat Muntele Athos și Țara Sfântă, iar această experiență l-a marcat. La întoarcere, a înaintat un raport Patriarhului Justinian despre revitalizarea monahismului românesc athonit. La inițiativa Patriarhului Justinian, în martie 1978 a fost trimis împreună cu un grup de cinci călugări din țară la Schitul Prodromu, în Muntele Athos.

A fost ales stareț la Prodromu în 15 octombrie 1984, la vârsta de 68 de ani. Părintele Petroniu a trecut la cele veșnice în 22 februarie 2011, la Schitul Prodromu, unde a fost și înmormântat. Moaștele sale au fost deshumate în acest an.

Învățături pentru stareții și starețele de azi

În a treia parte a cuvântului, doresc să prezint câteva învățăminte pentru viața noastră monahală și organizarea ei, pe care le putem desprinde din viața și scrierile Părintelui Petroniu.

Mai întâi, este important să înțelegem că Părintele Petroniu a avut o familie care i-a dat o moștenire și o temelie pe care părintele a construit nevoința sa duhovnicească. A fi crescut într-o astfel de familie nu este ceva obișnuit în cazul călugărilor și călugărițelor de azi, ceea ce le aduce o dificultate. Să ne gândim câți dintre viețuitorii de azi au fost opt frați acasă, așa cum a fost Părintele Petroniu, și au avut părinți așa cum o descrie Părintele Petroniu pe mama sa:

„Parc-o văd acum pe mama,
Chip de sfântă-într-un pervaz
Slabă, slabă sărăcuța,
Și cu lacrimi pe obraz.”

Părinții chemau străinii de pe drum să le dea să mănânce, făceau pomenirile morților și milostenie în fiecare sâmbătă. Părintele Petroniu povestește cum, într-o Joie Mare, mama lui a mers la o vecină bolnavă, i-a spălat picioarele și i-a dăruit o pereche de încălțăminte nouă. Bătrână și suferindă, ea nu lipsea niciodată de la biserică.

Apoi, Părintele Petroniu a întâmpinat o greutate pe care stareții și starețele din România nu o avem decât parțial. Și anume faptul că o mare parte din obștea de la Prodromu este formată din viețuitori veniți de la diferite mănăstiri din țară, fiecare cu formarea și înțelegerea lui, nu tineri intrați acolo în viața monahală și formați acolo. Chiar de la începutul viețuirii la Prodromu, părintele a găsit câțiva monahi zeloți, care nu intrau în biserică.

Deci, a avut mult echilibru interior prin care a putut să mențină echilibrul în obște. Și e important să luăm aminte că nu a avut un ajutor pe care stareții duhovnici îl au, acela de a spovedi mare parte din obște.

Smerenia i-a adus înțelepciune, dragoste, răbdare, rugăciune stăruitoare către Dumnezeu. A reușit să mențină un echilibru în obște.

Știm cu toții că, sub conducerea Părintelui Petroniu, Schitul Prodromu a ajuns, de la aproape ruinat, la o înflorire materială deosebită. Din 2007, primește de la statul român 250.000 euro, iar din 2023 primește două milioane de euro.

Dar această restaurare nu s-a întâmplat din primii ani de viețuire acolo, ci treptat, și mai ales în ultimii ani. Pentru această reușită a fost importantă activitatea Părintelui Iustinian Stoica, economul din vremea sa de la Prodromu, sfătuirea cu Consiliul mănăstirii, sprijinul laicilor – în primii ani din Statele Unite, apoi din România și din Grecia. Dar, cel mai important este că aceste realizări au pornit din interior; a fost o construcție duhovnicească, realizată în timp, a vieții duhovnicești a obștii, care a determinat restaurarea materială a mănăstirii și sprijinul consistent dinspre societate și stat.

Cu toții avem de învățat din acest exemplu și din cuvintele despre construcția chiliilor că, deși sunt necesare construcțiile și trebuie să le facem, în primul rând trebuie să avem grijă de construcția vieții duhovnicești a obștii.

După ce a ajuns la Athos, Părintele Petroniu a venit o singură dată în țară, în 1995. Nu pentru că nu iubea țara, căci o iubea. Ci dintr-o fidelitate față de locul de viețuire. Din celelalte mănăstiri unde a viețuit nu a plecat singur, ci a fost scos de regimul comunist.

De la Sihăstria la Athos a venit în urma unei dorințe adânci, pentru care a primit ascultare și binecuvântare. Mi-a mărturisit: „Când am pășit în Sfântul Munte, m-am pus în genunchi și am sărutat pământul Sfântului Munte”.

Atât împlinirea acestei dorințe abia la 65 de ani, cât și fidelitatea față de Prodromu sunt un exemplu pentru călugări și maici, dar și pentru stareții și starețele de azi: să stăm acolo unde ne-a aruncat Dumnezeu, cum spunea Părintele Iachint Unciuleac, stareț al Mănăstirii Putna într-o perioadă cu multe solicitări, adică să facem lucrarea lui Dumnezeu acolo unde ne-a rânduit El.

În sfârșit, cred că cea mai importantă lecție de la Părintele Petroniu pentru monahismul de azi este formarea duhovnicească.

Una dintre preocupările fundamentale ale Părintelui Petroniu a fost formarea duhovnicească, în care un rol fundamental îl are relația părinte duhovnicesc – ucenic.

Despre această legătură formatoare a vorbit de mai multe ori. Pentru astăzi am pregătit câteva cuvinte ale sale extrase din cuvintele de învățătură pe care le-a rostit la Mănăstirea Slatina. Ele sunt consemnate în rezumat într-o condică aflată în arhiva mănăstirii, needitată până acum, alături de ale altor părinți duhovnicești care au viețuit în anii ’50 acolo.

În 1 iulie 1956, el a vorbit despre „Datoria călugărului de a-și face ucenici și de a-i îndruma prin pilda vieții sale”.

Iată rezumatul cosemnat în scris, care ne arată calea creșterii duhovnicești:

„Toți părinții duhovnicești sunt de acord că este cu neputință a învăța meșteșugul sporirii duhovnicești fără povățuitor.

Una din cauzele crizei prin care trece viața călugărească de azi e și părăsirea acestei tradiții și nu se poate concepe reînviorarea monahismului nostru fără a ne întoarce la ea.

Foloasele uceniciei sunt multiple:

  • Începătorul se dezvoltă organic, pe căi sigure, sub îndrumare;
  • Povățuitorul constrâns de obligația morală de a fi el însuși pildă pentru ucenic este mai atent cu viața sa personală;
  • Nivelul duhovnicesc și prestigiul mănăstirii cresc, acolo unde există această colaborare reciprocă între povățuitori și ucenici.

Aspecte negative: ucenicie – slugărnicie, ucenicie – complicitate la păcat.”

Din acest ultim punct înțelegem că Părintele Petroniu cunoștea că există riscul să denaturăm relația povățuitor – ucenic, atunci când ea nu mai este întru totul nutrită de harul Duhului Sfânt, ci este folosită în mod păcătos.

Încheiere

Am intitulat această prezentare „Părintele Petroniu Tănase – măsura duhovnicească a monahismului românesc în lumina trăirii athonite”. Titlul îl prezintă pe Părintele Petroniu ca un călugăr român care a strălucit în arca duhovnicească a Athosului, între călugări de diferite neamuri și în mijlocul unei tradiții a nevoinței și a sfințeniei deosebite.

Dacă Sfântul Părinte Cleopa a primit de la Sfântul Iustin Popovici sfatul să nu meargă în Athos, pentru că acolo ar fi o floare între alte flori, ci să rămână în România, iată că Dumnezeu i-a rânduit Părintelui Petroniu să strălucească în Athos. Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor și Lucrătorul sfințeniei în om, a lucrat cu fiecare în chip diferit.

Ce a găsit Părintele ceresc de bun preț la Părintele Petroniu? Părinții din România și cei din Athos indică aceeași virtute.

Părintele Arsenie Papacioc spune despre perioada viețuirii la Mănăstirea Antim: „Era cel mai smerit dintre toți viețuitorii mănăstirii”.

Părintele Elisei Simonopetritul arată cum se manifesta în obște smerenia sa: „Nu din nevoie, ci din convingere era slujitorul celorlalți, nu ceilalți îl slujeau pe el. De îndată ce intrai în schit, simțeai că acolo este un stareț care îi iubește pe toți, pe toți îi călăuzește, știe să-i călăuzească, însă, în același timp, știe să îi și slujească. Noi, precum și alți părinți de aici, ne amintim că atunci când ne întorceam de la Schit, ne întrebam: «Ce fel de om este acesta, care știe să fie și ca cel dintâi și ca cel din urmă, să îndrume, dar și să slujească?» Iar asta nu o făcea numai prin cuvinte, ci și cu fapta însăși.”

În descrierea Părintelui Iustinian Stoica: un călugăr desăvârșit, cu frică de Dumnezeu, smerit și iubitor de oameni, de neam și de țară.

Înainte de a fi teolog, stareț, el a fost un călugăr desăvârșit. S-a hrănit continuu cu scrierile sfinților, cu sfaturile oamenilor cu viață sfântă, s-a rugat ore în șir în fiecare zi, și-a pus zeci de ani nădejdea în Dumnezeu, având ca model de om pe Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu înomenit. Și-a respectat făgăduința vieții monahale, ca viață dedicată total lui Hristos. A împlinit cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: „căutați mai întâi Împărăția cerurilor și toate celelalte se vor adăuga vouă” și a ajuns un călugăr – un chip frumos și sfânt al lui Dumnezeu în lume.

Arhim. Melchisedec Velnic,
stareț al Mănăstirii Putna,
Exarh al mănăstirilor și schiturilor
din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților