Articolul poate fi citit și în limba engleză.
Familia Jackson: Jonathan, Elisabeth, Caleb, Anastasia și Titus. O familie frumoasă de artiști, un model de unitate, de dragoste, de asumare și trăire a credinței ortodoxe în Hristos. Întreaga familie a primit botezul în Biserica Ortodoxă în Sâmbăta Mare a anului 2012. Jonathan este câștigătorul a cinci premii Emmy, este interpretul formației Enation, însă pentru el, actoria și muzica sunt mijloace de a promova frumosul. Îi mulțumim lui și soției sale pentru amabilitatea de a ne oferi un interviu, din care vom reda mai jos câteva fragmente.
Vă rog să ne descrieți anii copilăriei alături de familia dumneavoastră. Ce anume v-a influențat formarea religioasă în tinerețe?
Jonathan: Copilăria mea s-a schimbat radical la vârsta de 11 ani, când m-am mutat la Hollywood. Din primii zece ani ai copilăriei am amintiri foarte frumoase. Nu știu cum este în România, dar în America astăzi copiii nu mai au ocazia să petreacă afară singuri, pentru că nu este un mediu foarte sigur. În vremea copilăriei noastre, ieșeam câte cinci-șase ore afară, ne plimbam, ne jucam în pădure, inventam povești și multe alte activități. Exista și un sentiment al apartenenței la familie, sentimentul că aparțin unei generații, părinților, bunicilor, străbunicilor mei, și că am o legătură cu trecutul. Părinții ne-au învățat, pe mine, pe fratele și sora mea, despre dragostea lui Dumnezeu, pe care au reușit să-L aducă în viața noastră. Pe la 12 ani, am avut o întâlnire cu Hristos care a schimbat totul, și asta s-a întâmplat la Hollywood. Într-o seară, ascultam niște casete cu predici, iar una dintre ele aparținea unui pastor evanghelic din Australia, despre sfințenia lui Dumnezeu și mândria din inima omului, despre cât de greu este să Îl impresionăm pe Dumnezeu sau să trăim la un anumit standard doar prin propriile noastre puteri. Am avut această dublă revelație despre cât de departe eram de Dumnezeu și, totodată, cât de păcătos eram, lucru pe care nu-l înțelesesem niciodată pe deplin. În același timp, am trăit și revelația de a fi totuși cunoscut și iubit de Dumnezeu.
Am început să-mi conștientizez gândurile, să constat că îi judecam pe oameni, să văd lipsa de iertare și amărăciunea pe care o aveam față de ei. Cu toate acestea, a existat și acel sentiment de plinătate a harului. Cu cât citeam mai mult din Sfintele Scripturi, îmi spuneam că este imposibil să împlinești ce scrie acolo. Iar în acele momente, Duhul Sfânt îmi șoptea în inimă: „Exact asta îmi doresc să simți. Vreau să simți imposibilul ca să poți primi harul Meu”. Acesta a fost începutul schimbării tuturor lucrurilor. Noi nu aveam o biserică de care să aparținem cu adevărat, la început ascultam doar casete și predici. Și apoi am descoperit scrierile lui C.S. Lewis și ale lui G.K. Chesterton și citeam mult din Sfintele Scripturi. Lucram la Hollywood și citeam aceste cărți în cabină și în rulota mea. Era modul în care Dumnezeu mă ținea în starea de trezvie și sănătate sufletească.
Elisabeth: Când aveam opt ani – vârsta inocenței, la care Îl primești pe Hristos mai ușor, am urmărit Romeo și Julieta și Iisus din Nazaret, regizate de Franco Zeffirelli, și am rămas impresionată de expresia dragostei adevărate. Momentul Bunei Vestiri a fost atât de puternic pentru mine, încât am simțit că Dumnezeu îmi spune: „Așa ești tu, ca fiică a lui Dumnezeu, în genunchi, ascultându-l pe Cel Atotputernic”. Privind în urmă, realizez că Dumnezeu a vrut să-mi spună cine sunt cu adevărat în Hristos, să-mi descopere adevărata identitate.
Era modul Lui de a vorbi cu mine. Mi-a schimbat viața și mi-a arătat ce îmi doresc cu adevărat. Credeam că trebuie să fiu actriță, însă aceasta a fost doar călătoria care m-a condus la întâlnirea mea cu Hristos. Prin anii ’90, când eram la Hollywood, eram flămândă după ceva de ordin spiritual. În Los Angeles, la fiecare colț existau cabinete de medium și locuri unde puteai să-ți ghicești viitorul, iar yoga era în plină ascensiune. Mulți oameni se îndepărtează de credință în lipsa unei vieți duhovnicești. După aproape șase ani în care am încercat toate aceste idei și spiritualități New Age, m-am prăbușit pentru că nu au reușit să-mi împlinească sufletul. În cele din urmă, am căzut în genunchi și am strigat la Dumnezeu. A fost ca și cum Dumnezeu m-a trezit un pic. Mai târziu, creștin fiind, înțelegi că ai de fapt de-a face cu spirite necurate, demonice, care sunt înșelătoare și care te fac să te simți ca și cum totul e în regulă.
De ce ați ales actoria? Ce v-a determinat să continuați în acest domeniu?
Jonathan: Am ales actoria, dar simt în sufletul meu că ea nu ocupă un loc central. Cred că artele, în sens mai larg, sunt cele cu care rezonez mai mult, fie că este vorba de muzică, literatură, actorie sau altele. Cred că există o posibilitate de a ajunge la inimile și sufletele oamenilor prin parabole și povești, care ne pot uni. Dar sunt și multe elemente dificile, cu încărcătură spirituală, pe care aceste lucruri le implică.
Elisabeth a menționat modul în care două filme i-au mișcat inima. Și eu am experiențe similare. Un film ca Inimă neînfricată, al lui Mel Gibson, care mi-a readus în atenție valoarea sacrificiului de sine, curajul și, deși nu știam asta la momentul respectiv, filmul se apropie foarte mult de ecranizarea portretului martirilor. Iar Ultimul mohican are câteva momente asemănătoare cu cele din viața Mântuitorului Hristos, de sacrificiu de sine al eroului principal. Aceste lucruri mi-au oferit perspectiva asupra a ceea ce înseamnă să protejezi și să iubești. Și cred că filmul, ca orice tip de artă, are potențialul unui catharsis. Cred că operele de artă, în general, pot contribui la vindecare. Singurul lucru care îi poate ajuta pe oamenii care au trecut printr-o traumă este frumusețea. Din păcate, majoritatea filmelor și emisiunilor TV se încadrează în alte tipare, cu scene de violență și sex sau orice alt fel de vulgaritate. Ele au un anumit grad de propagandă și de spălare a creierului.
Ca familie, suntem și mai recunoscători pentru biserică, pentru că există icoane sfinte care au rolul de a combate fluxul constant de imagini profane. Sfintele icoane inspiră o stare de liniște și calm. Există o liniște și o tăcere în biserică ce nu se schimbă odată cu trecerea timpului. Indiferent de haosul din jurul nostru, ne putem odihni sufletește prin simpla prezență în fața icoanelor și a sfinților. Pentru că atunci când intrăm în biserică, îi privim pe sfinți și primim Sfânta Împărtășanie sau spovedanie, mintea poate fi cu adevărat refăcută și vindecată.
Elisabeth: Oamenii nu înțeleg cât de traumatizante au devenit filmele și televiziunea. Ele pot provoca traume copiilor și adolescenților prin violență și imagini întunecate, dar mai ales prin imoralitatea sexuală. Sunt ca o armă încărcată care stă în permanență îndreptată spre lume. Oamenii se obișnuiesc atât de mult cu ea încât nici măcar nu mai cred că este distructivă.
Ați scris o carte, „Misterul Artei. Devenirea unui artist după chipul lui Dumnezeu”. Există un mister al artei?
Jonathan: Un mister nu poate fi surprins cu adevărat. Îmi place acest citat din Sfântul Porfirie: „Cine vrea să devină creștin trebuie să devină mai întâi poet”. Cred că arta este un meta-limbaj. Arta este o limbă pe care o vorbim și pe care conversația obișnuită nu ne-o poate oferi, fie că este vorba de muzică, de o icoană sfântă, de literatură sau de oricare alt tip de artă.
Există o experiență pe care o putem trăi în artă, iar aceasta înseamnă poezie, revelație, vindecare și sens. Acestea reflectă întrucâtva ceea ce ne poate oferi o adevărată operă de artă. Este căutarea sensului vieții. Cu toate acestea, arta rămâne o taină, deoarece conține în sine elemente aflate dincolo de capacitatea noastră de a le înțelege pe deplin. Arta ar trebui să devină, poate dintr-o perspectivă spirituală, un sacrificiu de sine și de mijlocire pentru viața lumii, iar artistul, un om care se roagă.
Care a fost momentul în care v-ați simțit atras de Ortodoxie? Și care credeți că este specificul Ortodoxiei?
Jonathan: M-am simțit atras de Ortodoxie înainte de a ști că există Biserica Ortodoxă. Am citit scrisorile Sfinților Ignatie al Antiohiei și Clement al Romei și ale altor Părinți ai Bisericii, dar tot nu știam despre Biserica Ortodoxă. În timp ce strigam către Dumnezeu, mă simțeam destul de deznădăjduit și întrebam: „Unde este Biserica Ta?”. Iar răspunsul a fost: „Privește Marea Schismă”. De îndată ce am aflat ce s-a întâmplat la Marea Schismă, a fost ca și cum tot ce s-a petrecut în cei patru ani de căutare să se clarifice. Am descoperit cartea The Orthodox Church (Biserica Ortodoxă), scrisă de părintele John Anthony McGuckin, și nu m-am mai putut opri din citit. Apoi am citit Biserica Ortodoxă de Kallistos Ware și Muntele tăcerii. I-am spus soției mele, Elisabeth: „Ascultă, o să sune foarte ciudat, dar cred că Biserica Ortodoxă este Biserica adevărată”.
Apoi am descoperit frumusețea din cadrul Bisericii ortodoxe. Deși exista o mulțime de lupte, era atât de multă frumusețe – misticismul trinitar, viața de rugăciune, de pocăință și de smerenie. Nu este doar teologie intelectuală, sistematică. Este mistică. Este relație, este o întâlnire cu Duhul Sfânt. Când am citit la Sfântul Atanasie Despre întruparea Cuvântului, m-am gândit: „Nu cred că am fost vreodată cu adevărat creștin”. Adică, am fost, dar m-a făcut să simt că nu am fost cu adevărat creștin, dacă asta înseamnă să fii creștin. Este ca acea comoară ascunsă într-o țarină despre care vorbește Hristos. Asta este cu adevărat Biserica Ortodoxă, Biserica Una, Sfântă, Catolică și Apostolică. Îmi amintesc că am fost la vecernia din Duminica Ortodoxiei, când preoții declară „aceasta este credința Apostolilor, aceasta este credința care susține universul”. A spune Crezul în Biserica Ortodoxă este o minune. Să te apropii de Sfântul Potir și să știi că din acesta se împărtășesc nu numai toți ceilalți creștini ortodocși din întreaga lume, ci și din toate timpurile. Ai parte de multă frumusețe și slavă. Este dincolo de cuvinte.
Este atât de mult mister în Biserica Ortodoxă! Iar una dintre cele mai profunde sau evidente dovezi ale Bisericii sunt sfinții. Dacă Biserica Ortodoxă ar avea un singur sfânt, ar fi de ajuns. Dar Dumnezeu ne-a dat atât de mulți! Avem nevoie de ei mai ales în aceste vremuri. Cred că în Biserica Ortodoxă există o unicitate și o frumusețe deosebită în jurul acestor două lucruri care se manifestă în viețile sfinților: iubirea față de vrăjmași și smerenia asemenea lui Hristos. Și poate că cel mai bun mod de a înțelege ce este Ortodoxia este întâlnirea cu acești sfinți.
Cât de importantă este prezența unei mănăstiri ortodoxe în mijlocul lumii occidentale?
Jonathan: Cred că prezența mănăstirilor ortodoxe, în special în Occident, este vitală în acest moment. Când am vizitat o mănăstire pentru prima dată, am avut o experiență foarte profundă, pentru că există un proces de vindecare ce are loc într-un astfel de lăcaș.
La prima vizită în Sfântul Munte, un bătrân mi-a zis: când o persoană căsătorită vine într-o sfântă mănăstire, va pleca cu căsnicia întărită. Ce taină minunată! Călugării trăiesc viața monahală și dau vitalitate căsătoriilor! Pentru oameni, este o binecuvântare să poată intra într-o mănăstire și să simtă pacea, calmul, rugăciunea și liniștea de acolo. Este ca și cum sfintele mănăstiri țin lumea departe de haosul total.
Ce schimbare putem aduce pentru a face această lume mai bună?
Jonathan: Ar trebui să punem accentul pe ceea ce Sfântul Serafim de Sarov spune: „Dobândește Duhul Sfânt și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”. Aici este ceva foarte profund și adevărat. Iar Sfântul Siluan ne spune că există o modalitate de a ști dacă Îl avem pe Duhul Sfânt – dacă ne iubim dușmanii. Iubirea de vrăjmași și smerenia asemenea lui Hristos sunt ceea ce lumea trebuie să vadă. Sunt lucruri reale, pentru că nu ne putem preface. Trebuie să te lepezi de sine pentru a experimenta harul Duhului Sfânt.
Cum putem face față astăzi depresiei și tristeții?
Elisabeth: Am avut de-a face cu crize de depresie și a trebuit să ajung la rădăcina ei, pentru că a apărut în viața mea în momentele cele mai fericite. Creșteam în credința ortodoxă, aveam o familie frumoasă și aveam slujbe bune. Vorbeam pe atunci cu un călugăr din Muntele Athos și i-am spus: „Am nevoie de ajutor. Nu știu de ce am crize de depresie”. Iar el mi-a spus: „Nu-ți face griji! Hristos te va vindeca, dar este un proces diferit pentru fiecare om în parte”. Am descoperit că atunci când depresia se abătea asupra mea, nu aveam nevoie de medicamente, ci de terapie harică, aveam nevoie să merg la un preot și să las să iasă unele lucruri la iveală prin spovedanie. Iar lacrimile mele spălau orice anxietate. Și apoi mă simțeam din nou bine, fericită și ușoară.
Sfânta Împărtășanie m-a ajutat, pentru că după ce primim Sfintele Taine totul pare mai luminos, lumea este diferită. Cred că noi am acumulat prea multă cunoaștere a răului. Oamenii nu au avut cu adevărat șansa de a se vindeca și avem o enormă nevoie de vindecare.
Jonathan: În general, lupta noastră cu depresia are în centru lipsa de sens. Am multă empatie și compasiune pentru oamenii care se simt singuri, pentru că se luptă. Hristos dă sens vieții. Există și o rugăciune frumoasă: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ești plinirea tuturor bunătăților”. Fără Hristos, nici măcar lucrurile bune nu-și pot avea împlinirea. Cred că în societatea și cultura noastră există o mare izolare. C.S. Lewis spunea: „Citim ca să aflăm că nu suntem singuri”. Nu știu cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi reușit să intru în legătură cu oameni din trecut, prin lectură.
Cum ați experimentat Taina Căsătoriei în Biserică?
Jonathan: Am fost căsătoriți mulți ani înainte de a deveni ortodocși. Iar după ce am devenit ortodocși, un preot care ne este foarte apropiat a spus: „Puteți să vă binecuvântați căsătoria în Biserica Ortodoxă”. Acasă, am o fotografie cu botezul meu ca protestant. În momentul în care am primit botezul ortodox, preotul a spus: „Îți amintești de poza aceea de pe perete? Aceasta este împlinirea ei”. Și acest lucru l-am simțit și cu binecuvântarea căsătoriei în Biserică. Nu este ca și cum nu am fi fost căsătoriți înainte, ci că acum este împlinită.
Cum vă trăiți credința în familie? Ce face ca dragostea dintre voi doi și copii să fie atât de solidă?
Elisabeth: Cu cât trăiesc mai mult ca un creștin, cu atât mai mult copiii sunt martori ai acestui lucru. Atunci când mă vor vedea plângând în biserică, sau mergând la spovedanie, sau pierzându-mi cumpătul și încercând să mă stăpânesc – vor înțelege că mama își lucrează mântuirea. Dragostea și respectul pe care le avem, pacea de după o ceartă, toate acestea fac parte din trăirea credinței în familie.
Fundamentul iubirii noastre este binecuvântat de Hristos. Atunci când cei doi soți se iubesc, copiii se simt în siguranță, fericiți și mulțumiți. Suntem foarte apropiați în familie, pentru că există multă comunicare. Iar pentru adolescenți este o perioadă dificilă, întrucât trebuie să Îl găsească pe Hristos pentru ei înșiși. De aceea, uneori, discutăm până târziu în noapte despre lucruri pe care ei nu le pot înțelege. Dar există atât de multă dragoste și încredere între noi! Aș spune că dragostea pentru Hristos, dragostea dintre soț și soție, comunicarea și viața în Biserică ne sunt principiile.
Jonathan: Nu suntem o familie perfectă, dar, prin harul lui Dumnezeu, vrem ca locuința să fie o extensie a Bisericii, un loc de vindecare, un loc de iubire pentru Dumnezeu. La Sfânta Liturghie sau în rugăciunile noastre personale, Dumnezeu lucrează în fiecare dintre noi, individual și ca familie, dincolo de ceea ce putem înțelege cu mintea. Dacă o familie respectă viața liturgică doar în exterior, dar nu are o viață interioară, de comunicare, dragoste și răbdare unii cu alții, atunci viața în Biserică poate deveni superficială și se poate produce o deconectare între noi.
Ce valori transmiteți copiilor dumneavoastră?
Jonathan: Un lucru important este să nu ne plângem și să nu cedăm în fața plictiselii. Pe lângă acestea, să vorbim cu respect unii cu alții. Ceea ce sperăm să transmitem copiilor noștri este o dragoste autentică, adevărată pentru Hristos, pentru Sfânta Sa Biserică și pentru sfinți, să fie orientați spre veșnicie și nu spre cele deșarte. Dar toate, cu echilibru. Vrem ca ei să fie capabili să trăiască în lume, dar să nu fie ai lumii. Un alt lucru pe care îl spunem copiii noștri este că nu orice gând este gândul tău. Trebuie să-l aduci în ascultare de Hristos. Încercăm să vorbim cu ei despre lucrurile chibzuite temeinic: „Gândește-te la consecințe. Gândește cinci pași înainte – este asta ceea ce vrei?”. Prin harul lui Dumnezeu, încercăm să fim clari și fermi în privința învățăturilor lui Hristos și ale Bisericii. Una dintre ele este să iubim lumea. Să fim clari și cu privire la ceea ce este adevărul. Să iubim, să nu condamnăm pe nimeni și să spunem că oricine se poate lupta cu orice. Aceștia ar putea ajunge la porțile raiului cu mult înaintea mea și aș vrea să pună o vorbă bună pentru mine acolo: „Nu m-a condamnat, nu m-a judecat. Așa că, Doamne, fii milostiv față de păcatele lui”. Hristos ne învață: „Cel care este fără de păcat să arunce primul piatra”. Îi învățăm să nu condamne niciodată oamenii, să rămână credincioși și să condamne ceea ce nu face parte din învățătura lui Hristos.
Aveți un mesaj pentru adolescenții din ziua de azi?
Jonathan: Un singur lucru aș spune: să îi tratăm cu mai mult respect și să credem că sunt capabili de mai mult decât credem noi. Cu cât vor avea această viziune a curajului, cu atât mai mult ar putea fi impulsionați de acest lucru.
Elisabeth: Când văd adolescenți cu probleme, simt multă dragoste față de ei și îmi vine să îi îmbrățișez. Vreau ca ei să se deschidă față de mine și nu să se teamă. Pentru că eu m-am îndepărtat de Dumnezeu odată, simt că vreau să-i ajut în orice fel pot, să-i inspir să caute adevărul din toată inima, înainte de a accepta ideile și îndoctrinările lumii. Fiți sinceri cu voi până la capăt, pentru că atunci veți găsi adevărul și libertatea. Dacă vreți un viitor bun, căutați adevărul, nu doar ascultați ceea ce spunem noi. Căutați și veți găsi!