Articolul poate fi citit și în limba engleză.
Copilăria
Carieră
Colaborare
Învățători
Zorii convertirii
Sfinții Părinți
Liturghia – Sfintele Paști
Italia
Îndrumare duhovnicească
România
Muzica
Muzica bizantină
Ortodoxia
Îndemn
Felipe este un pianist brazilian în vârstă de 42 de ani. A absolvit Universitatea din Sao Paolo și Manhattan School of Music. A concertat în multe țări de pe mapamond. Nevoia de a înțelege realitățile lumii în care trăim l-au condus prin intermediul unor învățători providențiali către studiul religiei. Așa a descoperit Ortodoxia, care i-a schimbat viața. El și soția sa, Sara, au venit în România la sfârșitul anului 2018 pentru a trăi Ortodoxia la ea acasă.
Copilăria
M-am născut romano-catolic, dar nu mergeam la biserică. Nu aveam niciun fel de viață religioasă, spirituală.
Ambele bunici, și cea din partea mamei și cea din partea tatălui, erau foarte credincioase. Erau singurele persoane pe care le știam să aibă religie în viața lor. Una dintre bunici avea o imagine cu Hristos sub care era aprinsă o mică lampă electrică. Îi promisese lui Dumnezeu că dacă soțul ei, care a călătorit odată departe, se întoarce cu bine acasă, ea va menține această lămpiță aprinsă sub chipul lui Dumnezeu toată viața ei. Când eram mic, ori de câte ori intram în camera ei, vedeam acea imagine. Acea imagine a creat în mine o impresie foarte puternică. Cred că a fost un pic de experiență religioasă pentru mine, foarte subtilă. Îmi amintesc că uneori, copil fiind, mă rugam în fața ei când îmi doream ceva.
Carieră
Am început să cânt la pian la nouă ani. De îndată ce prima oră de muzică s-a încheiat, am știut că asta vreau să fac toată viața. M-am dezvoltat destul de repede. Am fost un copil foarte studios și așa am evoluat. Am mers la Universitatea din Sao Paolo, unde am studiat pian și dirijat de orchestră. Când am absolvit, am mers să-mi fac masteratul la Manhattan School of Music. Am petrecut cinci ani în New York și am concertat și la renumita Carnegie Hall.
Apoi l-am cunoscut pe Nelson Freire, un pianist de renume din Brazilia, care mi-a recomandat să locuiesc o vreme în Europa pentru a studia îndeaproape cu un anumit profesor. Am devenit prieteni și așa am plecat la Paris unde am studiat la Ecole Normale de Musique de Paris. Am petrecut cinci ani și la Paris. Acolo am scos și primul album, care a mers destul de bine, și am și concertat un pic. Apoi am avut câteva proiecte în Brazilia în perioada 2012–13. Era un proiect destul de amplu, așa că plănuiam să rămân o perioadă mai îndelungată. Atunci am cunoscut-o pe Sara. Organizasem un mic sezon de concerte, iar ea fusese printre spectatori la unul dintre ele. A facut o recenzie despre el și apoi mi-a scris și mie, pentru că știa că eu sunt producătorul festivalului. Am început să comunicăm și apoi ne-am cunoscut.
Colaborare
Destul de repede în cariera mea muzicală am început să dezvolt o foame de succes și o dorință de a apărea cât mai bine în ochii celorlalți, de a fi iubit de toată lumea și de a mă îmbogăți. Părea ca o gaură neagră, care nu putea fi niciodată umplută, indiferent de ce făceam.
Din când în când, întâlneam oameni care reușiseră asta – erau renumiți ca pianiști și aveau destul de mult confort și bogății materiale –, dar nu erau mulțumiți. Aveau aceleași probleme ca și mine. Am realizat că ceva este în neregulă cu acest vis al meu, pentru că aveam destule exemple în fața ochilor și, totuși, nu voiam să fiu ca ei. Ceva îmi scăpa. Am trăit mereu acest sentiment că nu așa trebuie să stea lucrurile. Ceva era în neregulă.
Când mă luptam să-mi ating obiectivele, îmi spuneam: „O să îmi fac partea mea cât pot eu de bine și sunt sigur că Dumnezeu sau Universul sau ce-o fi va lucra împreună cu mine, mă va ajuta”. Nu pot avea pretenția ca ceva să se facă de la sine, trebuie ca și eu să-mi fac partea mea. Deci trebuie să fie o cooperare. „Și dacă îmi fac partea mea, sunt sigur că și [acel cineva/ceva] își va face partea sa.” Am avut întotdeauna acest simțământ, dar nu știam cum să-l numesc – dacă să-i spun Dumnezeu, dacă să-i spun Univers. Este modul modern de a gândi, modul ignorant de a privi lucrurile – cosmologie rudimentară.
Și când am început să învăț despre Dumnezeu și despre religie și mai târziu când am început să citesc viețile sfinților, mi-am zis: „O, Doamne! Asta e! Fusese în fața ochilor mei tot timpul și aș fi putut să văd, dar n-am făcut-o. Bineînțeles că ăsta-i scopul vieții, ăsta-i țelul ființei umane. Asta înseamnă să fii om. Restul este distorsionat, dacă nu chiar diabolic”. Pentru că, încercând să îmi ating scopurile în muzică, trecusem prin câteva momente foarte dificile din cauza ego-ului, care nu era hrănit suficient. Aveam un ego exagerat, eram mereu nefericit, iar lucrurile ieșeau mereu prost. Deși s-au întâmplat multe lucruri bune în viața mea, existau neînțelegeri și nu aveam relații autentice, doar conexiuni profesionale. Totul era foarte artificial. Credeam că așa sunt relațiile între oameni. Credeam că așa este lumea, pur și simplu. Și totuși nu eram convins. Știam că e ceva greșit la mine: cădeam mereu în același ciclu de greșeli. Și îmi spuneam că trebuie să fie o cale de ieșire din acest ciclu. Atunci am început să învăț despre Dumnezeu și totul a căpătat sens.
Învățători
Imediat după ce am întâlnit-o pe Sara, am găsit pe internet, pe YouTube, un învățător minunat, care a schimbat întreaga Brazilie. Omul acesta este ca un miracol: numele lui este Olavo de Carvalho.
În acea perioadă încercam să înțeleg situația politică a țării, căci era în mare neorânduială. Aveau loc multe proteste politice. Brazilia încerca și încă încearcă să evite un regim comunist, un tip modern de comunism. Partidul Muncitorilor era la putere atunci, schimbând mintea poporului cu întreaga lor agendă ideologică, minorități, ideologie de gen – multe dintre cele care se regăsesc peste tot în lume acum. Oamenii protestau împotriva anumitor lucruri, dar nu puteau desluși exact ce încerca să facă acest partid în Brazilia. Olavo a fost omul care a pus totul în cuvinte, a explicat ce se întâmpla cum nimeni nu putea să o facă și a schimbat părerea tuturor. Cărțile sale sunt bestseller-uri în Brazilia.
Este un om foarte inteligent. Și învățam lucruri cu el: un pic de filosofie, un pic de politică, un pic de geo-politică. Ne arăta lucruri aflate chiar sub nasul nostru, dar pe care nu le observam. Nu vorbea prea mult despre religie; pomenea puțin, ici și colo. Dar le recomanda oamenilor să se roage la Iisus Hristos, să se roage Maicii Domnului, că aceasta era singura cale de ieșire, cel mai important lucru; că singura realitate care există este Cuvântul lui Dumnezeu.
Aceste informații m-au șocat. Omul acesta care explică situația lumii într-o manieră atât de inteligentă, să vorbească și despre Iisus Hristos, și despre Fecioara Maria și despre religie!? Mi-am spus: „Ce interesant! Nu am mai auzit pe nimeni să vorbească despre asta înainte”. Părerea mea era că religia e pentru cei foarte simpli, pentru oamenii ignoranți. „Poate că ar trebui să-l iau în serios, căci mi-a schimbat modul de a gândi în multe feluri. Poate că are dreptate și în privința asta”. Am încercat să fac ceea ce ne învăța, să mă rog puțin. Dar totul era încă foarte nesigur.
Prin el l-am cunoscut pe fiul său, Luis Gonzaga de Carvalho, care este un mare profesor de religii, în special de creștinism. Un profesor fantastic! L-am cunoscut și pe el tot pe internet mai întâi, iar apoi i-am scris ca să particip la cursurile sale și în cele din urmă am devenit prieteni.
Zorii convertirii
Luis Gonzaga ne explica sensul spiritual al pasajelor din Sfânta Scriptură, ce e tradiție în creștinism și ce nu e, întreaga istorie a Bisericii în general și viețile sfinților. Vorbea despre viața duhovnicească, vorbea despre viața mistică și despre lucruri esențiale, despre necesitatea de a avea disciplină, de a face lucrurile în mod constant.
Ne vorbea despre simbolism, iar la sfârșitul lecției, spunea: „Luați aminte, toate acestea pe care vi le explic, ca să le înțelegeți, trebuie să vă rugați în fiecare zi! Ele au fost dezvoltate de oameni care se rugau în fiecare zi. Ele necesită această disciplină. Îmi pare foarte rău, dar dacă nu faceți așa, nu veți învăța. La început învățați ceva, apoi devine ceva mai greu, și mai apoi se ridică o barieră imposibil de trecut, dacă nu vă rugați. V-ați petrecut toată viața încrezându-vă în profesorii de școală, în TV, în nu mai știu cine. Încercați să vă puneți încrederea în Iisus Hristos sau în Moise, timp de un an în viața voastră. Măcar încercați. Făceți-o din încrederea pe care o aveți în mine”. Era foarte aspru.
Ne explica viața duhovnicească în multe feluri și era – încă este – foarte intens. Este un om foarte spiritual. Simți lucrul acesta când îl întâlnești. Este genul de persoană care poate schimba viața cuiva într-o singură întâlnire – foarte puternic.
Sfinții Părinți
Am început să mă rog și o făceam din ce în ce mai mult. Am mers iarăși la biserica catolică, și în același timp citeam și din Sfinții Părinți. Am sesizat o diferență foarte mare între cele citite, pe care le credeam a ține de religia originală, și modul în care Biserica Catolică făcea lucrurile sau cum credincioșii își practicau religia în zilele noastre. Era o distanță mare. Liturghia era foarte scurtă, predomina un soi de atmosferă lumească. Și mă întrebam unde se practică religia așa cum citeam la Sfinții Părinți…
Liturghia – Sfintele Paști
Am cunoscut un preot ortodox prin intermediul lui Luiz Gonzaga, care îi era prieten. Părintele ne-a invitat la Liturghie în biserica unde slujea. Era Învierea Domnului. Așadar, prima Liturghie pe care am văzut-o în viața noastră în Biserica Ortodoxă a fost de Sfintele Paști. A fost absolut magic. Am realizat că era întocmai ce căutaserăm, dar despre care nu știuserăm că există cu adevărat.
Acolo am întâlnit oameni mai normali. Totul avea mai multă greutate, Liturghia, modul de rugăciune, postura, iconografia. Totul avea mai multă greutate. Mi-am spus: „Ei bine, aceasta este o religie cu mai multă «carne», cu mai multă consistență. Cealaltă [catolică] are structură, are scheletul – pentru că au doctrina – dar nu mai are carne, a fost golită.”
Încă nu eram căsătoriți. Am început să mergem la această biserică, am devenit ortodocși și apoi, după două luni, ne-am cununat.
Italia
Situația Bisericii Ortodoxe din Brazilia este foarte improvizată. Parohiile sunt mici, pentru imigranți, iar imigranții au îmbătrânit. Muzica este distorsionată. Situația este foarte grea. Am decis să venim în Europa, ca să fim mai aproape de țările ortodoxe tradiționale. S-a ivit ocazia să mergem în Italia pentru că eu am cetățenie italiană, iar Sara avea o prietenă acolo care îi găsise un loc de muncă. Ne-am gândit că așa putem călători și vizita biserici și mănăstiri ortodoxe. Așa am ajuns în Italia. Am căutat cea mai apropiată biserică ortodoxă, iar aceasta s-a nimerit să fie una românească din Verona. Am început să mergem acolo. Imediat ce l-am cunoscut pe părinte, l-am îndrăgit foarte mult pentru că este un preot extraordinar. Are un chip frumos și niște ochi atât de iubitori!
Îndrumare duhovnicească
Mi-am dorit foarte mult să găsesc un îndrumător, care să mă ajute în viața spirituală. Nu voiam să fiu doar un credincios care merge duminica la biserică și se roagă câteva minute și gata. Îmi doream să cresc, să fiu aproape de Dumnezeu. Și vedeam că în Biserica Catolică nu exista așa ceva, decât pentru călugări dintr-o anumită comunitate. Dar pentru laici nu există o îndrumare spirituală. Există un așa-numit „director spiritual”, însuși termenul mă deranjează foarte mult: „director” – ca într-o companie. Sună foarte birocratic… Te poți spovedi, dar nu ai un îndrumător spiritual adevărat care să vegheze asupra ta și să te povățuiască încotro trebuie să mergi. Nu există o legătură organică și inviolabilă între un părinte și copiii săi duhovnicești, în cadrul căreia el să le prescrie cele de care au nevoie. Îmi doream acest lucru; visam la așa ceva. În Ortodoxie, aveam simțământul – și informația, deși nu o aflasem încă – că îndrumarea duhovnicească este încă vie.
Văzusem un documentar și câteva cărți ale părintelui Gabriel Bunge. Părintele viețuia la trei ore de noi, în Elveția, aproape de graniță. Doream foarte mult să-l cunosc. I-am scris chiar o scrisoare, la care n-am primit niciodată răspuns. Însă am reușit să găsim o modalitate de a ajunge la sfinția sa printr-o parohie din apropiere. Și sfinția sa e convertit, fost călugăr benedictin. A devenit ortodox și a luat și schima mare, schiarhimandritul Gabriel. Așa că ne-am dus acolo și l-am îndrăgit enorm; a fost fantastic. I-am devenit fii duhovnicești. Mergeam acolo o dată pe lună la Liturghie, la spovedanie și uneori doar să vorbim puțin cu sfinția sa.
De fiecare dată când ne întâlnim cu părintele Gabriel, suntem copleșiți de un simțământ de pace care ne pătrunde și ne însoțește de-a lungul unui anumit număr de zile. Când l-am întâlnit pentru prima dată, m-am simțit de parcă aș fi fost beat. Chiar și mirosul din aer s-a preschimbat când m-am apropiat de sfinția sa. Părea că nimic altceva nu mai exista, doar chipul sfinției sale. Timpul s-a oprit. Am fost complet hipnotizat când l-am văzut pentru prima dată. Are acest amestec de dulceață și asprime. Dulceață și asprime. Nu mai întâlnisem niciodată așa un om în viața mea. Astfel de oameni se aseamănă cu Dumnezeu, într-un fel, pentru că Dumnezeu este, de asemenea, dulce și aspru. Ei Îl imită într-un mod foarte natural. Așa este părintele Gabriel. Foarte direct și câteodată foarte aspru și, în același timp, când îi vorbești, ai sentimentul că te afli pe același plan intelectual și spiritual cu sfinția sa. Simți că îți este prieten, că sunteți amândoi la același nivel. Desigur că nu-i așa, dar așa simți, că poți să-i spui orice. Și când îi sunt aproape, nu mai vreau să plec. Vreau să rămân acolo. Vreau să-i fiu mereu în preajmă. Părintele Gabriel a devenit cel mai însemnat exemplu de ființă umană pe care o cunosc. Sfinția sa și Luis Gonzaga, profesorul.
România
Din cauza birocrației, situația noastră din Italia a devenit neprielnică. Aveam deja o mulțime de prieteni români și fusesem în România în vizită în 2017. Așa că ne-am gândit că este un moment bun să petrecem în sfârșit ceva timp într-o țară ortodoxă. Am venit aici la sfârșitul anului 2018.
Înainte să venim, l-am întrebat pe părintele Gabriel dacă ne dă binecuvântarea să locuim în România ceva timp. Am discutat puțin și ne-a dat binecuvântarea. Și atunci mi-a spus: „Dacă mergeți la București, trebuie să mergeți la o mănăstire numită Stavropoleos și să vorbiți cu părintele Iustin”. Până la urmă am mers la mănăstire, este la cinci minute de locuința noastră, iar părintele Iustin ne-a primit foarte bine, foarte frumos, iar maicile sunt foarte primitoare și drăguțe. Ne place foarte mult Stavropoleos, a fost o surpriză foarte mare. Totul este atât de frumos. Întreaga Liturghie este perfectă.
Legat de România, cred că există două aspecte. Primul, cel care ne-a adus aici, pe lângă interesul nostru pentru Biserică, a fost faptul că românii sunt oameni adevărați. Când noi, brazilieni fiind, vorbeam cu români, aveam întotdeauna sentimentul că avem în față ființe umane autentice. Pentru că uneori, în unele țări mai mult decât în altele, atunci când dialoghezi cu oamenii, există o barieră, ceva ca de plastic, artificial între tine și acea persoană, de care nu poți trece. Cu românii totul este pe față, foarte sincer – ce-i în gușă, și-n căpușă. Sunt foarte deschiși. Și noi suntem tot cam așa, așa că ne identificăm cu ei. Și, în al doilea rând, n-am mai văzut niciodată – și asta n-o spun doar ca să-i complimentez pe români – nu am văzut niciodată oameni atât de generoși. Când avem nevoie de ceva, când avem vreo problemă, prietenii noștri români ne sunt mereu alături și sunt foarte de încredere. Este de necrezut. Acest aspect de generozitate este foarte izbitor.
Muzica
Muzica m-a atras în mod natural de la început. Treptat însă, ea a devenit un mijloc spre un scop care nu mai era muzică. A devenit un mijloc de a primi ceva pe care-l socoteam a fi binele lumii.
Convertirea mi-a schimbat perspectiva profesiei, a artei mele. A adus un nou sens al ceea ce înseamnă muzica reală și care este scopul real al frumuseții, al artei. Când am început să mă rog, când am început să-mi practic religia, am putut vedea dintr-o dată toate acele piese muzicale pe care le considerasem neinteresante altădată. Le-am văzut simplitatea, frumusețea și puritatea, aproape o sensibilitate a lor. Deci convertirea mi-a schimbat simțul estetic către simplitate și către un anumit tip de calități estetice care îmi scăpaseră complet înainte.
Muzica a devenit ceva ce încerc să fac pentru Dumnezeu. Cred că și acum cooperarea există, dar depinde de Dumnezeu când va ieși frumos. Nu pot controla munca mea atât de mult, ci doar într-o anumită măsură. Înainte tindeam să cred că pot controla totul sau, dacă făceam ceva greșit, se datora faptului că nu controlasem așa cum trebuie. Acum dorința de a controla s-a schimbat foarte mult. Sunt mult mai îngăduitor cu rezultatele. Dar nu cu munca. Sunt exigent în continuare cu mine însumi, pentru că vreau să dau tot ce pot. Dar în privința rezultatelor, sunt mult mai conștient că le pot controla doar până la un anumit punct, după care nu mai pot face mare lucru. Oricum, acest lucru nu mai e atât de important pentru mine cum era odată – înainte, credeam că dacă ceva n-a ieșit bine, înseamnă că nu sunt o persoană bună sau că sunt mediocru – pentru că părerea oamenilor despre cum cânt nu este despre mine. Se bucură sau nu de o parte din ceea ce fac.
Astăzi predau, am acest proiect muzical online și compun muzică. Dacă am ocazia, concertez. Toate acestea îmi plac foarte mult, dar comoara mea nu e aici. Am inima la ele, dar doar până la un anumit punct. Pentru mine cel mai important este să urmez calea presărată cu părinți, cu maici, cu călugări, cu sfinți, cu scrierile Sfinților Părinți – aceasta este calea. Asta vreau de la viață. Restul este doar un mijloc de a-mi susține familia, dar nu mai este scopul vieții mele.
Muzica bizantină
Muzica bizantină a devenit ceva fascinant pentru mine – o iubesc și mi-e foarte, foarte dragă. Sunt întotdeauna foarte interesat să aflu lucruri despre muzica bizantină. Sau dacă se cântă în vreo mănăstire, uneori mergem să ascultăm și să ne rugăm.
Muzica bizantină este foarte autentică. Ceea ce m-a frapat foarte mult este acest amestec de simplitate și complexitate al ei, pentru că sunt note de bază foarte simple, pe ison, doar câteva note. Pe fundalul a foarte puține note de bază, sunt dezvoltate tot felul de melodii. Este un fel de echilibru cu totul diferit de ceea ce se găsește în muzica clasică. Asta m-a învățat mult despre cât de mult nu ai nevoie, de atâta variație. Doar cu acele note poți avea totul. Deci melodiile m-au impresionat foarte mult pentru că sunt foarte bogate. Sunt expresii muzicale care se prelungesc, uneori, un minut sau mai mult; fraze foarte, foarte lungi. Nu am văzut niciodată asta în muzica clasică, atât de lungă. Baza se schimbă foarte puțin. Și atunci când se schimbă baza – uau! – parcă Cerul ni se deschide.
Ortodoxia
Pentru mine, frumusețea este puterea realității de a te atrage. Mi-am petrecut viața încercând să dezvolt un simț estetic pentru frumusețe, pentru că eram sensibil la ea, și mi-am dezvoltat acest simț foarte mult prin muzică, cu multă disciplină. Acest sentiment de echilibru și armonie între lucruri. Dacă studiezi muzică, poți aplica tot ceea ce înveți în ea la orice lucru material din lume, poți vedea totul într-un mod muzical. Prin urmare, nu puteam accepta ca atunci când priveam lucrurile pentru Dumnezeu sau de la Dumnezeu, să nu regăsesc acest aspect într-un mod desăvârșit. Și când exersam cu operele lui Mozart, ale lui Bach, niște capodopere extraordinare – create de om, până la un anumit punct – iar apoi mergeam la o biserică catolică și vedeam anumite lucruri acolo în care nu găseam armonie, mi se părea foarte straniu. Subiectul era foarte nobil, foarte frumos, dar modul în care era portretizat nu părea să se potrivească, lipsea ceva.
Și apoi am descoperit Ortodoxia, frumusețea și delicatețea iconografiei – am fost atât de sedus de imagini, încât vroiam să fiu înconjurat de icoane –; frumusețea vieții călugărilor; viața pustnicilor și simplitatea și discernământul lor, nu numai în ceea ce spun, ci și în modul în care acționează; frumusețea Liturghiei; frumusețea și aspectul mistic al muzicii bizantine pe care nu o știam – un univers cu totul nou pentru mine. Acesta era un tip de frumusețe care m-a frapat.
Și, deoarece frumusețea este această putere a lucrurilor de a ne atrage, de a ne capta, chiar mă așteptam să găsesc această frumusețe în Biserica lui Dumnezeu, în modul în care Dumnezeu le îngăduie oamenilor să exprime manifestările Sale. Mă așteptam la asta. De aceea fusesem foarte dezamăgit negăsind-o [în Biserica Romano Catolică]. Mi se părea inadecvat și chiar lipsit de respect. Dar am găsit-o în Ortodoxie. Desigur, nu în fiecare parohie, unele sunt mai frumoase decât altele; unele mănăstiri sunt mai frumoase decât altele. Dar, în general, comportamentul, modul de a face rugăciuni, modul de a privi o icoană, modul de pictură al icoanelor tradiționale, modul de preocupare asupra pericolului unei filosofii excesive înlăuntrul religiei, grija ca ea să nu-și piardă misterul și misticismul și de a sfârși într-o birocrație care nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, ci mai degrabă cu funcțiile publice, totul era foarte echilibrat, foarte atent echilibrat. Aceasta este frumusețea pe care am găsit-o în Ortodoxie.
Pentru mine, cel mai important și cel mai frumos este acest aspect al preoților și al călugărilor de a fi aspri ca și bărbați, ca și bărbați adevărați, și, în același timp, dulci, calzi. Acest echilibru este unul muzical. Foarte muzical.
Cred că Ortodoxia are puterea de a purta și de a aduce oamenilor creștinismul primilor creștini. Cred că de n-ar fi fost Ortodoxia, creștinismul primelor veacuri s-ar fi pierdut. Pentru mine, Ortodoxia este religia originală – cea adevărată și originală. Când ne aflăm într-o biserică ortodoxă și vorbim cu un părinte ortodox, când vedem orice legat de Ortodoxie, simțim că ea este religia Sfinților Părinți, continuarea Noului Testament. Încă se simte asta.
Singura problemă pe care o văd, în special pentru mine ca brazilian, este că Ortodoxia nu este prea interesată, poate din motive întemeiate, în munca misionară. Astfel, pentru cineva care nu provine dintr-o țară ortodoxă, este foarte dificil să găsești traducerile sfinților, să înțelegi ce se întâmplă; ai mult de căutat. Acesta este singurul aspect care uneori lasă de dorit.
Îndemn
Fiți foarte, foarte selectivi așa cum sunteți atunci când căutați să cumpărați ceva pentru casă. Fiți selectivi și cu locurile în care mergeți, cu cine învățați, cu cele care vi se spun. Trebuie să săpați adânc și să cercetați exact ca atunci când mergeți la medic; dacă nu sunteți mulțumiți, mergeți la altul. Așa e în toate, inclusiv în religie.
Un alt lucru, hotărâtor în opinia mea, este să ne corectăm cosmologia, modul în care am învățat să percepem lumea. Fără să pătrundem în cosmologia tradițională și fără să ne străduim să ne corectăm viziunile „șcientiste”, mecanice și carteziene asupra lumii, ne va fi aproape imposibil să credem cu adevărat în Dumnezeu și încă să și avem o relație corectă cu El.
Din experiența mea de până acum, dacă doriți să trăiți religia adevărată, trebuie să încercați să găsiți sfinții în viață și să învățați cu ei. Este posibil ca ei să nu corespundă cu așteptările pe care le aveți, s-ar putea să fie complet diferiți de ceea ce aveți în minte, dar pe aceștia trebuie să-i căutați. Încrederea în autorități, doar pentru că este mai convenabil, poate părea prudentă, dar cred cu adevărat că acest comportament nu vă oferă cele despre care vă vorbesc. Punctul meu de vedere este că trebuie să-i căutați pe cei care, atunci când vorbesc, nu glăsuiesc ca unii care au memorat o carte, ci dinlăuntru, din experiență, cu autoritate. Dar, în lumea de astăzi, ei nu au altă opțiune decât să fie puțin ascunși. Deci, cum am spus… trebuie să săpăm adânc.