Dvere, zavese și văluri de tâmplă

Înțelegerea deplină a broderiilor religioase purtând asemenea denumiri reclamă abordarea lor în perspectivă istorică, mai exact, în strânsă conexiune cu evoluția sistemului de separare a naosului de altar, care nu a fost întotdeauna așa cum se prezintă astăzi.

În vechile biserici creștine, acest sistem se rezumă - ca și în templele iudaice - numai la o perdea, brodată sau simplă, numită în grecește catapeteasma; ulterior se recurge la un parapet, folosit și astăzi în bisericile catolice, cunoscut sub numele de cancel, cuvânt derivat din verbul latinesc cancello-cancellare, care înseamnă a îngrădi, a înconjura cu gratii, în secolul al VI-lea, sub împăratul Justinian, la biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, cancelul este înlocuit cu o succesiune de douăsprezece coloane monumentale, simbolizând pe cei doisprezece apostoli, iar în bisericile mai modeste naosul începe să fie separat tot mai frecvent de altar sau de absida principală prin câte patru stâlpi de lemn, dispuși în anfiladă, amintind, evident, în cazul acesta, de cei patru evangheliști. Între ei se așezau icoanele împărătești, icoana intitulată Deisis și un număr corespunzător de văluri speciale, menite să acopere spațiile rămase libere deasupra și dedesubtul lor. Astfel constituit, acest perete despărțitor, premergător iconostasului de mai târziu, s-a numit tâmplă de la cuvântul grecesc templon, care înseamnă templu, iar de la numele acestuia, prin contaminare, și vălurile respective s-au numit de tâmplă, noțiune generică sub care se înțelegeau două categorii de obiecte cu denumiri și destinații distincte: zavesele și dverele.

De regulă, zavesele se așezau la partea superioară a tâmplei, acoperind spațiile goale de deasupra icoanelor. Numele lor este de origine slavă și înseamnă perdea. Menirea dverelor, dimpotrivă, era să acopere spațiile goale de sub icoane, prin care se putea circula, îndeplinind rolul unor uși între naos și altar, cu posibilitatea de a culisa pe vergelele susținătoare, pentru a închide sau deschide spațiile respective, în funcție de anumite momente ale serviciului religios. Numele lor este tot de origine slavă și desemnează însăși funcția pe care o îndeplinesc, adică aceea de uși.

Pe măsură ce tâmpla dobândește noi icoane, amplificându-se considerabil mai ales după Sinodul din 843 de la Constantinopol, care consacră definitiv triumful Ortodoxiei asupra iconoclasmului, vălurile corespunzătoare își cedează locurile în favoarea acestora. Se ajunge astfel, prin secolul al XV-lea, la constituirea unui nou sistem delimitativ între naos și altar, generalizat sub numele de iconostas, construcție monumentală din lemn sculptat, aurit sau policromat, arhitecturată pe cinci registre de icoane, dispuse în frize suprapuse după canoane riguros ordonate, care, către sfârșitul secolului al XVI-lea, își face apariția și în țările române, mai întâi la unele biserici din Moldova, apoi și din Muntenia și Transilvania.

În ansamblul noului sistem, rolul zaveselor și al dverelor este foarte restrâns, rămânând să acopere numai ușile împărătești, adică cele de la mijlocul iconostasului, și ușile diaconești, situate una la stingă și alta la dreapta acestora.

Fiind reduse la aceeași funcție, vechea distincție dintre zavesă și dveră dispare treptat, cele două nume ajungând să desemneze unul și același obiect. Exemple grăitoare în acest sens ne oferă splendidele dvere de la Putna, din vremea lui Ștefan cel Mare, pe care ctitorul însuși le numea, în inscripțiile de danie, când zavese, când dvere, după destinația lor în cadrul tâmplei, neajunsă pe-atunci la stadiul de iconostas. Cu numele precizate în inscripții vor apare ele și în paginile de față, iar în cazul acelora lipsite de inscripții, aparținând unor epoci mai târzii, vor fi menționate, convențional, ca văluri de tâmplă, noțiune generică sub care se cuprind - după cum am văzut - și unele și altele.

Concluzionând, așadar, în accepția de astăzi, dvera, zavesă, perdeaua sau vălul de tâmplă desemnează același obiect: o draperie, cu dimensiuni și forme variabile, fie pătrate, fie dreptunghiulare, brodată cu diferite reprezentări iconografice și simbolice - Buna Vestire, Nașterea lui Iisus, Răstignirea, Învierea, Adormirea Maicii Domnului etc. - sau numai cu simple motive decorative, geometrice ori vegetale.

Se crede că, pe lângă folosirea lor în biserici, ca văluri de tâmplă, dverele și zavesele au servit și ca obiecte de podoabă în arhondaricele mănăstirești, în palatele domnești sau în casele boierești, iar despre unele dintre ele s-ar putea afirma că din capul locului au fost create numai în acest din urmă scop. Este greu de crezut, spre exemplu, că Dvera din 1510, de la Putna a fost utilizată vreodată ca atare la ușile împărătești sau diaconești ale bisericii, deoarece greutatea și dimensiunile sale o fac improprie acestei destinații.

Considerate capodopere ale artei românești din toate timpurile, vălurile de tâmplă dăruite de Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna, executate chiar în atelierele acestei ctitorii, sunt expresii concentrate ale sintezei artistice săvârșite în epoca marelui domn, mesagere peste veacuri ale unei elevate atmosfere spirituale. Impresionantele plăsmuiri, „zugrăvite” migălos cu acul, în străluciri de aur, de argint și de mătase, constituie - după aprecierea unor reputați esteticieni români - «împreună cu acoperământul de mormânt al Măriei de Mangop, pictura de la Bălinești și de pe fațadele de sud și de est de la Arbure (...), cele mai desăvârșite expresii ale frumosului artistic din câte a putut da arta medievală românească”. Pictorii care au desenat modelele pe cartoane și brodeurii care le-au transpus cu acul pe mătase - scria Maria Ana Musicescu - „aveau în aceeași măsură perspectiva străvechiului fond comun, gustul, sensibilitatea și viziunea artistică acordate unui mediu social și cultural omogen care, păstrând respectul pentru valorile tradiționale, rămânea permanent deschis sugestiilor și înnoirilor”.

Deși descind din vechile tradiții, rigid canonizate, ale artei bizantine, dverele putnene de la Ștefan cel Mare și Bogdan al III-lea sunt opere profund originale, de o inefabilă poezie și puritate spirituală, care poartă pecetea distinctă a geniului creator românesc, dobândindu-și, tocmai prin aceasta, locul lor aparte în ansamblul artei universale.