Manuscrise, miniaturi și ferecături

Se știe că până la apariția tiparului, mai întâi în China, pe la sfârșitul secolului al IX-lea, apoi în Europa, către mijlocul veacului al XV-lea, principalele mijloace de înregistrare, conservare și vehiculare - în timp și spațiu - a gândirii umane au fost manuscrisele.

În orientul antic se scria pe tăblițe de ceramică, iar în Egiptul, Grecia și Roma aceleiași epoci, mai cu seamă pe foi de papirus, Începând cu secolul al II-lea, atât în Orient cât și în Occident, se răspândește scrisul pe suluri de pergament, numite rotuluși, care înlocuiesc treptat papirusul și tăblițele de ceramică. De prin secolul al XI-lea, pergamentului i se substituie tot mai mult hârtia, adusă inițial în Europa din țările Orientului. Ulterior, Europa însăși va produce bogate sortimente de hârtie, filigranate cu mărcile manufacturilor producătoare, ceea ce facilitează adeseori cercetătorilor din epoca noastră datarea unor texte după filigranul din hârtia lor, atunci când ele însele nu sunt datate. Multe veacuri însă, paralel cu hârtia, pergamentul a continuat să constituie prestigiosul suport al unor somptuoase manuscrise.

Încă de la apariția lor, cărțile caligrafiate pe foi de pergament sau de hârtie, fie religioase, fie laice, au fost frecvent împodobite cu diverse elemente decorative - litere ornate, viniete, chenare, frontispicii, reprezentări simbolice și figurative, monocrome sau policrome - cunoscute, global, sub numele de miniaturi, termen derivat din denumirea oxidului roșu de plumb, numit miniu, folosit inițial la executarea acestor decorații. Deși ulterior s-au utilizat în acest scop și alte substanțe colorante, minerale sau vegetale, ornamentele respective au continuat să se numească miniaturi, dar înțelesul noțiunii s-a restrâns cu vremea numai la sfera ilustrațiilor figurative ale manuscriselor, extinzându-se apoi asupra tuturor reprezentărilor figurative de mici dimensiuni, indiferent de tehnica lor.

Constatând că în „orice istorie a artelor (...), miniatura este așezată între artele minore, fără nici un fel de dreptate, fiindcă arta nu se socotește după dimensiuni”, Nicolae Iorga pleda pentru așezarea acesteia „la un loc cu pictura, fiindcă este exact același lucru”, conchizând, totodată, că ea constituie „una dintre manifestările cele mal splendide ale sufletului evului mediu”.

Întrucât realizarea unor asemenea cărți manuscrise era o întreprindere migăloasă, îndelungată și costisitoare, fiecare exemplar, în parte, constituind un unicat, durata lor de utilizare trebuia să fie cât mai mare. Pentru a rezista eroziunii timpului și altor factori deterioranți, ele erau legate în scoarțe de lemn, îmbrăcate în catifea, în piele sau în plăci de metale prețioase, decorate la rândul lor - prin ștanțare, gravare, cizelare sau ciocănire - cu diferite motive ornamentale, geometrice și vegetale, cu scene religioase și figuri de sfinți, cu scurte inscripții liturgice sau votive, cu încrustații de emailuri și pietre scumpe. Lucrate astfel, aceste ferecături dobândeau ele însele atributele unor autentice opere de artă.

Cele mai vechi manuscrise de proveniență românească, ajunse până în zilele noastre, datează, după unii cercetători, din secolul al XI-lea, iar după alții din secolul al XIII-lea și au fost scrise în limbile greacă și slavonă, cea din urmă fiind limba oficială a cancelariilor feudale și a cultului creștin ortodox din Țările Române, Bulgaria, Rusia și Serbia, de-a lungul evului mediu, cu particularități dialectale specifice fiecărei țări în parte, fapt pentru care se disting mai multe redacții ale acestei limbi: medio-bulgară, sârbească, rusească și slavo-română, toate rezultând din influența limbilor vii, vorbite în țările respective, asupra limbii slave bisericești. Prin aceasta din urmă trebuie să se înțeleagă slavona veche, folosită în Moravia și Panonia secolului al IX-lea, în care frații cărturari Chiril și Metodiu, originari din Tesalonic, au tradus pentru prima dată Biblia din limba greacă.

Scrise pe foi de pergament, pe una sau pe două coloane, cu slove semiunciale mărunte, mijlocii sau mari, derivate din literele capitale romane, manuscrisele slavo - române din secolele al XIII-lea și al XIV-lea conțin în exclusivitate texte liturgice necesare oficierii cultului religios - tetraevanghele, mineie, psaltiri, apostoli, octoihuri, tipicoane etc. - copiate după prototipuri de mare circulație în aria slavo-bizantină a ortodoxismului. Caligrafierea lor trebuie localizată, deopotrivă, și în Muntenia și în Moldova și în Transilvania, conexându-se direct cu procesul de organizare a bisericii românești și cu apariția primelor așezăminte mănăstirești care, nu numai că le-au reclamat necesitatea, dar le-au înlesnit și execuția, înființând pe lângă ele acele scriptorii în care se desfășurau copierea și minierea lor de către călugării special pregătiți în acest scop. Se crede, pe temeiul unor deducții logice, dar și al unor dovezi documentare, că nu întotdeauna caligrafii executau și miniaturile, după cum, se înțelege, operațiile de ferecare erau încredințate unor meșteri cu totul diferiți de aceștia.

Decorațiile manuscriselor slavo - române din secolele al XIII-lea și al XIV-lea sunt foarte modeste, neîngăduind identificarea unor școli locale distincte, evident specifice Țărilor Române, în următoarele două secole însă asistăm la marea lor înflorire, mai cu seamă în Moldova, unde se cristalizează un stil cu puternice trăsături autohtone, în ambianța unei dezvoltări generale fără precedent a culturii și artei românești din această provincie istorică a țării noastre, dezvoltare marcată succesiv și fecund de pilduitoarele domnii ale lui Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și Petru Rareș. Bazele acestui stil au fost așezate la Mănăstirea Neamțu, în prima jumătate a secolului al XV-lea, de către marele caligraf și miniaturist Gavril Uric (aprox. 1400 - 1450), ale cărui opere devin modele pentru urmași, pregătind astfel strălucita înflorire pe care o vor cunoaște manuscrisele miniate și ferecate în epoca lui Ștefan cel Mare și în secolul următor morții sale, având ca centre de prim rang mănăstirile Putna și Neamțu, prestigios reprezentate de meșteri deosebit de înzestrați, ca Nicodim, Teodor Mărieșescu, Spiridon, Paladie, Pahomie, Filip, Ghervasie ș. a. Ceva mai târziu, pe la începutul veacului al XVII-lea, se va afirma cu o uimitoare prospețime în acest domeniu și Mănăstirea Dragomirna, avându-l ca unic și strălucit reprezentant pe însuși ctitorul acesteia, mitropolitul Anastasie Crimca, unul dintre ultimii caligrafi și miniaturiști de seamă ai evului mediu românesc.

După unele mărturii, scriptoriul Mănăstirii Putna a luat ființă încă din anul fundării bisericii (1466). Pledează în sensul acesta faptul că un minei pe luna aprilie, existent acum la Biblioteca „Lenin” din Moscova, a fost scris aici, din porunca lui Ștefan cel Mare, în anul 1467, pe „vremea arhimandritului chir Ioasaf, cu mâna multpăcătosului Nicodim diaconul”, autorul de mai târziu al celebrului Evangheliar de la Humor, caligrafiat și miniat de asemenea la Putna. Tot aici, s-ar părea, au fost scrise, în același an, „cu mâna păcătosului Casian”, mineiele pe lunile august și noiembrie, aflătoare și astăzi în biblioteca acestei mănăstiri.

Că arhimandritul Ioasaf, fostul egumen al Mănăstirii Neamțu, era încă din 1467 egumen la Putna, o aflăm cu certitudine dintr-o însemnare a ieromonahului Ioanichie pe un minei al lunii ianuarie, existent în prezent de asemenea la Biblioteca „Lenin” din Moscova, în care se menționează că această carte a fost scrisă de el în anul 1467, la Mănăstirea Neamțului, pentru Mănăstirea Putna, „egumen fiind la Putna Ioasaf”.

Marele voievod purcede așadar la organizarea activităților menite să înzestreze cea mai importantă dintre ctitoriile sale cu cărțile de cult necesare mult înainte de sfințirea lăcașului. Lucrul ar fi fost anevoios dacă n-ar fi transferat de Ia Neamțu la Putna - dimpreună cu egumenul Ioasaf – și pe monahii cei mai destoinici în arta caligrafiei și a miniaturii, meșteri iscusiți formați la vechea și rodnica scoală a lui Gavril Uric.

Sunt identificate până în prezent circa zece nume de caligrafi și miniaturiști care au lucrat la Mănăstirea Putna în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, fără a se putea stabili întotdeauna, cu exactitate, care dintre ei au venit gata formați de la Neamțu și care s-au instruit ulterior la școala noului așezământ. Despre Nicodim și Ghervasie, bunăoară, se știe precis că s-au afirmat mai întâi la Neamțu; despre Casian, Chiriac, Vasile și Iacov - activi la Putna înainte de sfințirea bisericii, sau în anii imediat următori evenimentului - se poate presupune că au venit aici, de asemenea gata formați, de la aceeași mănăstire, iar despre Paladie, Spiridon, Filip și Paisie - autorii unor somptuoase manuscrise caligrafiate și miniate la Putna după douăzeci de ani de la fundarea mănăstirii - se poate crede cu destul temei că s-au format chiar în ambianța acestei ctitorii.

Cele zece nume identificate până acum nu reprezintă însă, nici pe departe, întregul efectiv al caligrafilor și miniaturiștilor putneni din epoca lui Ștefan. Numărul lor trebuie să fi fost considerabil mai mare dacă avem în vedere faptul că foarte multe dintre manuscrisele copiate aici au dispărut pentru totdeauna în vâltorile vremurilor, împreună cu numele celor ce le-au măiestrit, iar între cele puține care s-au păstrat mai figurează destule cu paternități necunoscute, nedatate și nelocalizate încă. Trebuie, de asemenea, să mai avem în vedere faptul că sub domnia lui Ștefan cel Mare cultura moldovenească scrisă se amplifică mult nu numai prin reproducerea sporită și cu o nouă strălucire a unor vechi prototipuri de manuscrise, ci și prin diversificarea domeniilor abordate în cuprinsul acestora. Despre caligrafii menționați mai sus se știe că au copiat în special texte religioase, dar în a doua jumătate a secolului al XV-lea lua ființă și se dezvolta la Putna o importantă școală muzicală condusă de protopsaltul Eustație, autor de cântări bisericești pe note, înserate într-un irmologhion care se păstrează și astăzi în patrimoniul mănăstirii; tot aici se copiau, potrivit unor știri, tratate de medicină în limba latină, se calculau și se redactau, după date astronomice, pascalii pe zeci și pe sute de ani, se scriau faimoasele Anale putnene din care au derivat cele două letopisețe de la începutul veacului al XVI-lea, denumite în mod curent Putna I și Putna II, care sunt considerate printre cele mai vechi scrieri istoriografice românești cunoscute până în prezent.

Dispunând de asemenea forțe creatoare, stimulate și oblăduite în permanentă de însuși geniul marelui Ștefan, scriptoriul Mănăstirii Putna ajunge curând în fruntea tuturor scriptoriilor din Moldova, producțiile sale dobândind treptat - alături de broderiile executate în atelierele aceleiași ctitorii - o mare notorietate sud-est europeană. Savantul rus A. Sobolevschi (1857 - 1929), semnala, de pildă, faptul că prin 1491 se tipăreau la Cracovia primele cărți religioase slavone după „texte de origine românească”, iar compatriotul său, reputatul slavist A. I. Iațimirski (1870 - 1925), cunoscător fecund al relațiilor culturale româno - ruse, observa, prin 1904 - 1905, că „în a doua jumătate a secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea, stilul moldovenesc domină și în manuscrisele rusești”, apreciind însă că ornamentațiile acestora din urmă „stau foarte departe de modelele lor, de acele manuscrise luxoase moldovenești, care, la timpul lor, au fost dăruite vechilor mănăstiri de domnitori și ierarhi și care acum împodobesc cele mai bune biblioteci de manuscrise”.

Ultima afirmație vizează faptul că, într-adevăr, multe dintre cărțile caligrafiate, miniate și ferecate în Moldova secolelor al XV-lea și al XVI-lea au ajuns cu vremea în mari biblioteci de peste hotare - la Oxford, Viena, Miinchen, Moscova, Leningrad, Cetinje, Munkacs, Lvov, Muntele Athos - contând în colecțiile acestora printre piesele cele mai prețioase.

În patrimoniul Mănăstirii Putna se păstrează actualmente circa șaizeci de manuscrise slavo-române, datând din sec. XV - XVIII, caligrafiate pe foi de pergament sau de hârtie, cu decorații mai ample sau mai restrânse, legate în scoarțe de lemn acoperite cu piele, catifea sau ferecaturi de argint aurit, reprezentând cele mai diverse cărți de cult și de exegeză teologică. Dintre acestea, unsprezece aparțin sigur epocii lui Ștefan cel Mare: trei evangheliare, două mineie, trei sbornice, un triod, un ceaslov și o leastviță; nouă dintre cele neidentificate pot fi atribuite, cu mai mult sau mai puțin temei, aceleeași epoci și chiar unora dintre caligrafii cunoscuți ai vremii respective. Restul manuscriselor, reprezentând cinci tetraevanghele, cinci cuvinte de învățătură, patru sbornice, două psaltiri, două irmologhioane, două tâlcuiri de evanghelii, două testamente duhovnicești, două pomelnice, un minei, un triod, un ceaslov, un apostol, o carte de rugăciuni, o pravilă apostolească, o leastviță și câteva fragmente disparate, mai dificil de atribuit, aparțin secolelor al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea, unele fiind identificate și datate exact, iar altele cu aproximație.

Din toate manuscrisele Mănăstirii Putna, numai evangheliarele din 1473, 1489, 1504 - 1507 și 1569 sunt caligrafiate pe foi de pergament și au legături ferecate în plăci de argint; celelalte sunt scrise pe hârtie și sunt legate numai în scoarțe de lemn acoperite cu piele sau catifea.

Un interes deosebit suscită mărcile filigranate în hârtia manuscriselor putnene din secolele XV - XVII, constituind uneori - așa cum s-a mai afirmat - singurul mijloc de datare - prin metode comparatiste - a unor texte anonime, de proveniență nedeterminată. Apar în filele lor - privite la lumină, în zare - circa șaptezeci de asemenea mărci filigranate, reprezentând o mare diversitate de imagini: capete de bouri, bouri în plină mișcare, vulturi bicefali, siluete de mistreți, busturi de lei, cai alergând, ciocane încrucișate, turnuri crenelate, coroane arhierești și princiare, steme și scuturi, amfore, clopote, foarfece, inimi, flori, stele, mâini etc., aproape toate stilizate în multiple variante. Capul de bour, spre exemplu, care apare cel mai frecvent, este stilizat în peste zece variante distincte, iar silueta de mistreț în aproape tot atâtea. Dar studiul atent al acestor mărci filigranate oferă informații nu numai cu privire la datarea aproximativă a manuscriselor, ci și la proveniența și circulația hârtiei pe care au fost scrise acestea, iar în ultimă instanță, cu privire la relațiile comerciale și politice dintr-o anumită epocă. C.M. Briquet afirmă în prestigiosul său Dictionnaire historique des marques du papier, des leurs apparition vers 1292 jusqu'en 1600, publicat la Paris în 1927, că hârtia filigranată cu imaginea capului de bour, bunăoară, era intens utilizată în Italia, Franța, Elveția și Germania, între anii 1420 - 1500; cea filigranată cu silueta de mistreț constituia frecvent suportul manuscriselor italiene, franceze, germane, ruse și moldovenești din anii 1400 - 1600, iar filigranul reprezentând o coroană înaltă în formă de tiară marca în primul rând hârtia manuscriselor venețiene dintre anii 1474 - 1557 s. a. m. d. întrucât aceste filigrane, exemplificate foarte sumar aici, marchează și manuscrisele Mănăstirii Putna, pe care autorul dicționarului citat nu le-a cunoscut, este limpede ca scriptoriul acesteia era aprovizionat cu hârtie din țările Europei occidentale, unde se făceau, probabil, și comenzi speciale, cel puțin în cazul hârtiei filigranate cu capul de bour, ale cărui variante întâlnite în manuscrisele putnene și moldovenești, în general, nu sunt identice cu cele catalogate în dicționarul lui Briquet.

Trebuie să mai relevăm în încheiere că două din motivele zoomorfe stilizate în filigranele manuscriselor de Ia Putna apar frecvent imprimate și în pielea care îmbracă scoarțele unora dintre ele. Ne referim la acele siluete de bouri în plină mișcare și de vulturi bicefali sau monocefali, dispuse în succesiuni romboidale sau circulare, fie separat, pe scoarțele unor cărți diferite, fie împreună, pe scoarțele acelorași cărți. Siluetele de bouri, bunăoară, apar izolate pe scoarțele mineiului scris de monahul Casian în 1467, iar cele de vulturi pot fi întâlnite pe scoarțele mai multor manuscrise de la sfârșitul secolului al XV-lea și din următoarele două secole: Triodul lui Simeon Budinceanu din 1492, Ceaslovul monahului Paladie din 1493, Psaltirea lui Avrămie din Bolduri și Psaltirea cea mare, ambele din secolul al XV-lea, Mineiul anonim pe ianuarie datat în sec. XV - XVI, Psaltirea de la Ștefan Tomșa din 1612 s.a.

Surprinzătoare și semnificativă, dar insuficient comentată de exegeți, este apariția simultană a celor două imagini simbolice pe scoarțele unor manuscrise datând sigur din epoca lui Ștefan cel Mare - cum sunt sbornicele din 1470 și 1481, scrise de monahul Chiriac și cel din 1474 scris de ieromonahul Iacov - sau pe scoarțele altor cărți, anonime și nedatate, dar atribuite cu destul temei aceleiași epoci și deceniilor imediat următoare.