Steme

Stema, blazonul, armoaria sau herbul sunt noţiuni sinonime care desemnează un simbol sau un semn convenţional distinctiv al unui stat, al unui oraş, al unei dinastii, al unui domeniu nobiliar, al unei corporaţii etc. în funcţie de materialele în care sunt realizate şi de măiestria cu care sunt executate, stemele devin, adeseori, veritabile opere de sculptură, pictură, gravură, metaloplastie, grafică şi broderie, constituind, în ansamblu, o artă suigeneris numită heraldică. După unele opinii, stemele au apărut în perioada primelor cruciade, respectiv, în secolele XI - XII, din necesitatea distingerii şi legitimării - prin astfel de semne - a diverselor grupuri militare care alcătuiau oştirile cruciate, de obicei împestriţate, plurietnice. După alte opinii, mai recente, rolul cruciadelor în elaborarea stemelor a fost neînsemnat, dar explicaţia apariţiei lor tot în domeniul militar este găsită şi anume în evoluţia echipamentului de război, a unor însemne particulare preexistente pe scuturi şi, mai ales, pe steaguri.

Generalizându-se şi complicându-se treptat, heraldica se constituie prin secolul al XIII-lea într-un sistem autonom de noţiuni specifice, cu principii şi reguli prestabilite, potrivit cărora orice stemă trebuie să conţină, obligatoriu, un scut a cărui suprafaţă, indiferent de formă, se divizează în mai multe sectoare, numite cantoane sau cartiere, numerotate într-un anumit fel şi decorate cu reprezentări consacrate, simbolice sau figurative, dintre cele mai variate: cruci, aştri, flori, fiinţe fantastice, antropomorfe şi zoomorfe, plante, arme, construcţii, unelte, clopote etc.

Conţinând unul sau mai multe din aceste elemente heraldice, denumite mobile, scutul poate fi timbrat de un coif, împodobit la rândul său cu cimier deasupra şi cu lambrechinuri pe laterale. Ornament specific, ale cărui forme sunt de asemenea foarte variate, cimierul reprezintă uneori elementul esenţial, definitoriu, al unei steme, cum ar fi la noi, bunăoară, acvila valahică şi capul de bour moldovenesc, care apar frecvent în asemenea postură.

După treapta socială sau instituţia pe care o desemnează, această structură compoziţională îşi poate amplifica repertoriul heraldic cu diverse coroane, sceptre, stindarde, mantouri şi devize, cărora li se alătură de obicei aşa-numiţii tenanţi, adică acele figuri antropomorfe sau zoomorfe care susţin din laterale scutul cu însemnele sale aferente.

Dacă epoca şi cauzele apariţiei stemelor sunt, în general, cunoscute, originile şi semnificaţiile numeroaselor elemente care le mobilează continuă să rămână, adeseori, învăluite în mister. Până prin secolul al XV-lea, în Apus, unde s-a generalizat mai întâi heraldica, elaborarea şi adoptarea unui blazon erau permise oricui, cu singura condiţie de a nu prelua elementele distinctive ale altor blazoane deja constituite. Către sfârşitul acestui secol însă apar şi sunt legiferate restricţii din ce în ce mai rigide, în deplin consens cu ierarhia discriminatorie a societăţii feudale. După modul dobândirii lor, blazoanele sau stemele se împart acum în două categorii fundamentale: de asumpţiune, adică cele pe care şi le autoconferă vârfurile nobilimii, şi de concesiune, respectiv, cele pe care vasalii le primesc de la suzeranii lor sau le sunt recunoscute de aceştia.

Apariţia primelor steme româneşti este plasată, potrivit actualului stadiu al cercetărilor heraldice de la noi, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Exceptând vechea stemă a Transilvaniei, care, iniţial, a fost de concesiune, deoarece provincia însăşi se afla pe-atunci sub suzeranitatea dinastiei angevine, celelalte steme româneşti voievodale şi statale, au fost din capul locului de asumpţiune, menţinându-se ca atare pe întreg parcursul istoriei noastre medii şi moderne. Cele mai vechi mărturii ale acestora aparţin heraldicii sigilare, apoi, în ordine cronologică, emisiunilor monetare, vestigiilor epigrafice, operelor manuscrise şi, în sfârşit, tipăriturilor.

Cea mai veche reprezentare, cunoscută până acum, a stemei Ţării Româneşti a rămas imprimată în pecetea unui document emis de cancelaria lui Vlaicu Vodă la 20 ianuarie 1368. Acesteia îi urmează alta, mult mai clară, imprimată în pecetea tratatului de alianţă dintre Mircea cel Bătrân şi regele Vladislav al Poloniei, care datează din 1390. În ambele, stema se compune dintr-un scut pe care este proiectată faimoasa acvilă valahică, deasupra căreia se ridică, în cantonul superior, o cruce latină flancată la dreapta de o stea cu şase colţuri plasată în curbura unui crai-nou, ale cărui coarne sunt orientate spre interiorul scutului. Apar aici, aşadar, mobilele definitorii ale stemei Ţării Româneşti care se vor perpetua în variate combinaţii şi cu numeroase adausuri auxiliare pînă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, fiind regăsite, esenţial-mente, nu numai în vestigiile sigilare, ci şi în cele monetare, epigrafice, manuscrise etc.

Ele sunt definitorii nu numai pentru ca se regăsesc consecvent împreună pe asemenea vestigii heraldice, ci şi pentru că fiecare în parte, ca şi toate la un loc, atestă - o dată mai mult - originea noastră daco-rmană, permanenţa şi continuitatea poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Se ştie bine, spre exemplu, că „cel mai reprezentativ însemn al romanilor era acvila, pasăre heraldică” - simbolizând vitejia - „prezentă în partea superioară a steagurilor romane gravate pe Columnă, monument magnific considerat, la rândul său, „actul de naştere al poporului român” şi că „Soarele şi luna, exprimând, primul, fertilitatea iar cel de-al doilea veşnicia, îşi au originea într-un trecut îndepărtat”, probabil în epoca lui Burebista ...

Discuţii ample s-au purtat şi se mai poartă încă în legătură cu obîrşia stemei statale a Moldovei, ajungându-se la concluzia că elementele definitorii ale acesteia - capul de bour anturat de aştrii zilei şi ai nopţii - au rădăcini adânci în istoria poporului român, care pot fi urmărite, pe căile sugestive ale unor vechi legende şi vestigii arheologice, până în miturile strămoşilor noştri geto-daci. Cu imaginea unui cap de bour erau decorate la daci diverse obiecte de podoabă, pe câtă vreme la romani imaginea unui cap de taur constituia emblema Legiunii a VII-a Claudia, iar figura unui leu, ca simbol al puterii - - prezentă foarte frecvent şi în stemele Ţărilor Române - constituia emblema Legiunii a V-a Macedonica etc.

Spre deosebire de Ţara Românească, în Moldova cele mai vechi reprezentări ale stemei statale sunt furnizate de o emisiune monetară din vremea lui Petru I, datată imediat după 1377, dar cele mai concludente dintre ele emană tot de la heraldica sigilară şi sunt doar cu câţiva ani mai târzii. Este vorba de o stemă imprimată în pecetea unui document extern ieşit din cancelaria aceluiaşi voievod la 1387 şi de alta pe care ne-a păstrat-o intactă pecetea unui hrisov intern de la Roman I, cu data de 30 martie 1392. În ambele reprezentări, stema statală a Moldovei se compune dintr-un scut, pe suprafaţa căruia este modelat recontre un cap de bour, cu stea între coarnele scurte şi recurbate, flancat la nivelul fălcilor de lună, în stingă, şi de soare, în chip de roză, la dreapta. Acesta este cel mai vechi tip de herb moldav, perpetuat, cu diverse variaţii stilistice şi compoziţionale, până în epoca modernă, considerat de unii cercetători varianta restrânsă a stemei statale moldoveneşti, iar de către alţii adevărata stemă statală a Moldovei, în comparaţie, se înţelege, cu varianta dezvoltată sau compusă, despre care cei din urmă afirmă, dar fără să demonstreze convingător, că nu ar fi statală, ci numai dinastică sau domnească. Fără să intrăm în amănuntele acestei discuţii, se impune totuşi să precizăm că varianta dezvoltată nu a coexistat dintotdeauna cu cea restrânsă, ceea ce, potrivit opiniei citate, ar putea conduce la concluzia eronată că până la apariţia ei dinastia Muşatinilor a fost lipsită de blazon.

Ulterioară, aşadar, variantei restrânse, stema dezvoltată a Moldovei apare abia în epoca lui Ştefan cel Mare, fiind atestată, mai întâi monument epigraflc, pe o pisanie încastrată la 1476 în zidul Cetăţii Albe. De aici înainte ea se va regăsi frecvent în primul rând în vestigii epigrafice şi ceramice, mai rar în gravuri metalice şi în manuscrise, niciodată în vreo emisiune monetară şi numai într-un singur caz în heraldica sigilară, pe o bulă de aur din 1575, de la Petru Şchiopul.

În toate aceste categorii de mărturii, cu inerente variaţii stilistice şi compoziţionale de la una la alta, stema dezvoltată a Moldovei se alcătuieşte dintr-un scut, despicat sau jasciat, timbrat de un coif în poziţii variabile, deasupra căruia se arcuieşte - în chip de cimier - grumazul conturnat al bourului, cu capul reprezentat frontal sau din profil trei sferturi şi cu o stea între coarnele recurbate, al cărei număr de colţuri nu este întotdeauna acelaşi. Variabile sunt de asemenea poziţiile soarelui şi lunii, după cum nici mobilele scutului nu sunt întotdeauna aceleaşi. Cel mai frecvent, în câmpul acestuia apar cruci duble, roze şi crini, ale căror provenienţe şi semnificaţii sunt prea puţin cunoscute acum. Inconstantă este şi prezenţa lambrechinurilor, dar atunci când apar ele se desfac dinspre grumazul bourului şi coboară asupra coifului cu vădite efecte decorative.

Câteva exemplare, deosebit de izbutite, ale stemei Moldovei, în variantă dezvoltată, se păstrează la Mănăstirea Putna. Dintre acestea, stema de pe lespedea funerară a lui Bogdan şi Petru aparţine sigur epocii lui Ştefan cel Mare; stema din pisania de pe faţada estică a turnului de intrare în mănăstire este atribuită aceluiaşi voievod, dar cu unele rezerve neelucidate încă; un al treilea exemplar, încastrat acum în faţada estică a paraclisului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, provine de la Alexandru Lăpuşneanu, iar ultimul dintre ele, care nu este, de fapt, o variantă dezvoltată, ci o stemă reunită a Moldovei şi Ţării Româneşti, datează din 1757, de la Constantin Racoviţă şi se află pe faţada interioară a turnului de intrare. Aparţinând unor epoci atât de diferite, toate la un loc marchează, prin structura lor compoziţională, atât elementele constante şi definitorii, de mare persistenţă, ale stemei Moldovei, cât şi unele elemente labile, schimbătoare sau meteorice, ale acesteia.


Sus