Steme

Stema, blazonul, armoaria sau herbul sunt noțiuni sinonime care desemnează un simbol sau un semn convențional distinctiv al unui stat, al unui oraș, al unei dinastii, al unui domeniu nobiliar, al unei corporații etc. în funcție de materialele în care sunt realizate și de măiestria cu care sunt executate, stemele devin, adeseori, veritabile opere de sculptură, pictură, gravură, metaloplastie, grafică și broderie, constituind, în ansamblu, o artă suigeneris numită heraldică. După unele opinii, stemele au apărut în perioada primelor cruciade, respectiv, în secolele XI - XII, din necesitatea distingerii și legitimării - prin astfel de semne - a diverselor grupuri militare care alcătuiau oștirile cruciate, de obicei împestrițate, plurietnice. După alte opinii, mai recente, rolul cruciadelor în elaborarea stemelor a fost neînsemnat, dar explicația apariției lor tot în domeniul militar este găsită și anume în evoluția echipamentului de război, a unor însemne particulare preexistente pe scuturi și, mai ales, pe steaguri.

Generalizându-se și complicându-se treptat, heraldica se constituie prin secolul al XIII-lea într-un sistem autonom de noțiuni specifice, cu principii și reguli prestabilite, potrivit cărora orice stemă trebuie să conțină, obligatoriu, un scut a cărui suprafață, indiferent de formă, se divizează în mai multe sectoare, numite cantoane sau cartiere, numerotate într-un anumit fel și decorate cu reprezentări consacrate, simbolice sau figurative, dintre cele mai variate: cruci, aștri, flori, ființe fantastice, antropomorfe și zoomorfe, plante, arme, construcții, unelte, clopote etc.

Conținând unul sau mai multe din aceste elemente heraldice, denumite mobile, scutul poate fi timbrat de un coif, împodobit la rândul său cu cimier deasupra și cu lambrechinuri pe laterale. Ornament specific, ale cărui forme sunt de asemenea foarte variate, cimierul reprezintă uneori elementul esențial, definitoriu, al unei steme, cum ar fi la noi, bunăoară, acvila valahică și capul de bour moldovenesc, care apar frecvent în asemenea postură.

După treapta socială sau instituția pe care o desemnează, această structură compozițională își poate amplifica repertoriul heraldic cu diverse coroane, sceptre, stindarde, mantouri și devize, cărora li se alătură de obicei așa-numiții tenanți, adică acele figuri antropomorfe sau zoomorfe care susțin din laterale scutul cu însemnele sale aferente.

Dacă epoca și cauzele apariției stemelor sunt, în general, cunoscute, originile și semnificațiile numeroaselor elemente care le mobilează continuă să rămână, adeseori, învăluite în mister. Până prin secolul al XV-lea, în Apus, unde s-a generalizat mai întâi heraldica, elaborarea și adoptarea unui blazon erau permise oricui, cu singura condiție de a nu prelua elementele distinctive ale altor blazoane deja constituite. Către sfârșitul acestui secol însă apar și sunt legiferate restricții din ce în ce mai rigide, în deplin consens cu ierarhia discriminatorie a societății feudale. După modul dobândirii lor, blazoanele sau stemele se împart acum în două categorii fundamentale: de asumpțiune, adică cele pe care și le autoconferă vârfurile nobilimii, și de concesiune, respectiv, cele pe care vasalii le primesc de la suzeranii lor sau le sunt recunoscute de aceștia.

Apariția primelor steme românești este plasată, potrivit actualului stadiu al cercetărilor heraldice de la noi, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Exceptând vechea stemă a Transilvaniei, care, inițial, a fost de concesiune, deoarece provincia însăși se afla pe-atunci sub suzeranitatea dinastiei angevine, celelalte steme românești voievodale și statale, au fost din capul locului de asumpțiune, menținându-se ca atare pe întreg parcursul istoriei noastre medii și moderne. Cele mai vechi mărturii ale acestora aparțin heraldicii sigilare, apoi, în ordine cronologică, emisiunilor monetare, vestigiilor epigrafice, operelor manuscrise și, în sfârșit, tipăriturilor.

Cea mai veche reprezentare, cunoscută până acum, a stemei Țării Românești a rămas imprimată în pecetea unui document emis de cancelaria lui Vlaicu Vodă la 20 ianuarie 1368. Acesteia îi urmează alta, mult mai clară, imprimată în pecetea tratatului de alianță dintre Mircea cel Bătrân și regele Vladislav al Poloniei, care datează din 1390. În ambele, stema se compune dintr-un scut pe care este proiectată faimoasa acvilă valahică, deasupra căreia se ridică, în cantonul superior, o cruce latină flancată la dreapta de o stea cu șase colțuri plasată în curbura unui crai-nou, ale cărui coarne sunt orientate spre interiorul scutului. Apar aici, așadar, mobilele definitorii ale stemei Țării Românești care se vor perpetua în variate combinații și cu numeroase adausuri auxiliare pînă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, fiind regăsite, esențial-mente, nu numai în vestigiile sigilare, ci și în cele monetare, epigrafice, manuscrise etc.

Ele sunt definitorii nu numai pentru ca se regăsesc consecvent împreună pe asemenea vestigii heraldice, ci și pentru că fiecare în parte, ca și toate la un loc, atestă - o dată mai mult - originea noastră daco-rmană, permanența și continuitatea poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic. Se știe bine, spre exemplu, că „cel mai reprezentativ însemn al romanilor era acvila, pasăre heraldică” - simbolizând vitejia - „prezentă în partea superioară a steagurilor romane gravate pe Columnă, monument magnific considerat, la rândul său, „actul de naștere al poporului român” și că „Soarele și luna, exprimând, primul, fertilitatea iar cel de-al doilea veșnicia, își au originea într-un trecut îndepărtat”, probabil în epoca lui Burebista ...

Discuții ample s-au purtat și se mai poartă încă în legătură cu obîrșia stemei statale a Moldovei, ajungându-se la concluzia că elementele definitorii ale acesteia - capul de bour anturat de aștrii zilei și ai nopții - au rădăcini adânci în istoria poporului român, care pot fi urmărite, pe căile sugestive ale unor vechi legende și vestigii arheologice, până în miturile strămoșilor noștri geto-daci. Cu imaginea unui cap de bour erau decorate la daci diverse obiecte de podoabă, pe câtă vreme la romani imaginea unui cap de taur constituia emblema Legiunii a VII-a Claudia, iar figura unui leu, ca simbol al puterii - - prezentă foarte frecvent și în stemele Țărilor Române - constituia emblema Legiunii a V-a Macedonica etc.

Spre deosebire de Țara Românească, în Moldova cele mai vechi reprezentări ale stemei statale sunt furnizate de o emisiune monetară din vremea lui Petru I, datată imediat după 1377, dar cele mai concludente dintre ele emană tot de la heraldica sigilară și sunt doar cu câțiva ani mai târzii. Este vorba de o stemă imprimată în pecetea unui document extern ieșit din cancelaria aceluiași voievod la 1387 și de alta pe care ne-a păstrat-o intactă pecetea unui hrisov intern de la Roman I, cu data de 30 martie 1392. În ambele reprezentări, stema statală a Moldovei se compune dintr-un scut, pe suprafața căruia este modelat recontre un cap de bour, cu stea între coarnele scurte și recurbate, flancat la nivelul fălcilor de lună, în stingă, și de soare, în chip de roză, la dreapta. Acesta este cel mai vechi tip de herb moldav, perpetuat, cu diverse variații stilistice și compoziționale, până în epoca modernă, considerat de unii cercetători varianta restrânsă a stemei statale moldovenești, iar de către alții adevărata stemă statală a Moldovei, în comparație, se înțelege, cu varianta dezvoltată sau compusă, despre care cei din urmă afirmă, dar fără să demonstreze convingător, că nu ar fi statală, ci numai dinastică sau domnească. Fără să intrăm în amănuntele acestei discuții, se impune totuși să precizăm că varianta dezvoltată nu a coexistat dintotdeauna cu cea restrânsă, ceea ce, potrivit opiniei citate, ar putea conduce la concluzia eronată că până la apariția ei dinastia Mușatinilor a fost lipsită de blazon.

Ulterioară, așadar, variantei restrânse, stema dezvoltată a Moldovei apare abia în epoca lui Ștefan cel Mare, fiind atestată, mai întâi monument epigraflc, pe o pisanie încastrată la 1476 în zidul Cetății Albe. De aici înainte ea se va regăsi frecvent în primul rând în vestigii epigrafice și ceramice, mai rar în gravuri metalice și în manuscrise, niciodată în vreo emisiune monetară și numai într-un singur caz în heraldica sigilară, pe o bulă de aur din 1575, de la Petru Șchiopul.

În toate aceste categorii de mărturii, cu inerente variații stilistice și compoziționale de la una la alta, stema dezvoltată a Moldovei se alcătuiește dintr-un scut, despicat sau jasciat, timbrat de un coif în poziții variabile, deasupra căruia se arcuiește - în chip de cimier - grumazul conturnat al bourului, cu capul reprezentat frontal sau din profil trei sferturi și cu o stea între coarnele recurbate, al cărei număr de colțuri nu este întotdeauna același. Variabile sunt de asemenea pozițiile soarelui și lunii, după cum nici mobilele scutului nu sunt întotdeauna aceleași. Cel mai frecvent, în câmpul acestuia apar cruci duble, roze și crini, ale căror proveniențe și semnificații sunt prea puțin cunoscute acum. Inconstantă este și prezența lambrechinurilor, dar atunci când apar ele se desfac dinspre grumazul bourului și coboară asupra coifului cu vădite efecte decorative.

Câteva exemplare, deosebit de izbutite, ale stemei Moldovei, în variantă dezvoltată, se păstrează la Mănăstirea Putna. Dintre acestea, stema de pe lespedea funerară a lui Bogdan și Petru aparține sigur epocii lui Ștefan cel Mare; stema din pisania de pe fațada estică a turnului de intrare în mănăstire este atribuită aceluiași voievod, dar cu unele rezerve neelucidate încă; un al treilea exemplar, încastrat acum în fațada estică a paraclisului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, provine de la Alexandru Lăpușneanu, iar ultimul dintre ele, care nu este, de fapt, o variantă dezvoltată, ci o stemă reunită a Moldovei și Țării Românești, datează din 1757, de la Constantin Racoviță și se află pe fațada interioară a turnului de intrare. Aparținând unor epoci atât de diferite, toate la un loc marchează, prin structura lor compozițională, atât elementele constante și definitorii, de mare persistență, ale stemei Moldovei, cât și unele elemente labile, schimbătoare sau meteorice, ale acesteia.

Stema Moldovei, 1481

Altorelief în piatră.

Dimensiuni: lg, 118 cm; lț. 103 cm.

Este încastrată pe fațada estică a turnului de intrare în mănăstire, deasupra portalului. Circumscrisă unui chenar cvadrilobat, cu pisanie slavonă, stema Țării Moldovei este reprezentată aici în varianta sa dezvoltată. Capul de bour, sculptat frontal în arcuirea unui grumaz conturnat, poartă între coarne o semilună culcată și o stea cu cinci colțuri. Ochii, nările și urechile sunt lucrate cu grijă, conferind expresivitate imaginii. De la urechea stingă spre bot, coboară o fâșie decorativă îngustă, sugerând un lujer sau, poate, un lambrechin, flancat în lobul din dreapta al chenarului de o roză puternic reliefată. Conceput în chip de cimier, capul bourului domină masiv coiful, de mici dimensiuni, care, la rândul său, timbrează scutul dinastic ale cărui mobile reprezintă o cruce dublă, în stinga, și un crin dublu, în dreapta, în colțul din dreapta sus, în afara chenarului, este figurată semiluna în poziție verticală și cu profil omenesc, iar în colțul simetric opus apare simbolul soarelui, de asemenea cu chip omenesc.

Inscripții: de-a lungul întregului chenar, inscripție slavonă cu litere capitale, săpate în champleve: „Dreptcinstitorul domn a toată Țara Moldovei, marele Io Ștefan Voievod, fiul marelui Bogdan Voievod, a zidit și a făcut această mănăstire întru numele sfintei Născătoare de Dumnezeu, în vremea arhimandritului Ioasaf, în anul 6989 (= 1481)”.

Observații: deși conține știri exacte, confirmate și pe alte căi, problema datării acestei steme este controversată. Unii cercetători o consideră, fără nici un fel de obiecții, din 1481; alții cred că este autentică, dar „restaurată nedibaci în secolul al XVIII-lea”, iar alții opinează că lucrarea a fost integral executată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, din porunca mitropolitului Iacov Putneanul, după vechea stemă - grav deteriorată între timp - așezată de Ștefan cel Mare pe turnul intrării, în 1481, când s-a încheiat construcția acestuia și a zidurilor de incintă. Pledează în favoarea ultimei opinii atât faptul că între anii 1756 - 1760 Iacov Putneanul a construit un nou turn de intrare, adică cel actual și a întreprins, realmente, masive lucrări de restaurare a zidurilor împrejmuitoare, dar și unii termeni din pisania de pe chenarul stemei, care sunt considerați improprii unui document emanat direct de la Ștefan sau din epoca sa. Încă pe la sfârșitul secolului trecut, episcopul Melchisedec atrăgea, cu drept cuvânt, atenția că în nici unul din documentele emise de Ștefan însuși, acesta nu s-a întitulat vreodată „cel Mare” sau „Marele”, așa cum sunt intitulați în această inscripție atât el, cit și tatăl său Bogdan (cf. Melchisedec, O visită..., 1883). Epitetul remarcat se justifică însă din plin dacă atribuim stema secolului al XVIII-lea și dacă presupunem că pisania acesteia a fost dictată - sau adaptată cu venerație după una mai veche - de către mitropolitul Iacov Putneanul al cărui cult pentru Ștefan cel Mare, în general, și pentru ctitoria sa de la Putna, în special, ne este bine cunoscut. Fără să aducă argumente hotărâtoare împotriva opiniei lui Melchisedec, pe care si-a însușit-o mai târziu și G. Balș, în cartea sa despre bisericile moldovenești din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, istoricul Mihai Berza crede că respingerea autenticității acestei steme nu este ușor de făcut, personal înclinând a socoti că ea „va fi aparținut vechiului turn, iar restauratorii din veacul al XVIII-lea au încastrat-o în noua construcție”. (Mihai Berza, Stema Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare, SCIA, 1-2/1955). Spre același punct de vedere înclină și Virgil Vătăsianu, invocând în sprijinul opiniei sale autoritatea lui Nicolae Iorga, care credea, de asemenea, că stema este din 1481. Problema rămâne, desigur, în continuare deschisă, deoarece sunt și alte aspecte care încă nu au fost luate în discuție. Semiluna dintre coarnele bourului - spre exemplu - nu este întâlnită niciodată, într-o asemenea poziție, în vreo stemă aparținând sigur epocii lui Ștefan cel Mare sau unor perioade anterioare acesteia. Un alt amănunt, total ignorat până acum de exegeții acestei steme, dar care pledează pentru datarea ei în veacul al XVIII-lea, îl oferă colțul din stânga, jos, al pisaniei, unde este sculptată o labă de vultur, cu trei gheare puternice, care își avea, probabil, perechea identică în colțul simetric, opus, din dreapta, acum ușor deteriorat. După opinia noastră, aceste labe de vultur erau menite să sugereze acvila Țării Românești, cu funcție de tenant în acest caz și cu referire aluzivă la domnia lui Constantin Racoviță, care a domnit alternativ și în Moldova și în Muntenia și care l-a sprijinit - cum bine știm - pe mitropolitul Iacov în acțiunea sa de restaurare a Mănăstirii Putna.

Stema lui Alexandru Lăpușneanu, 1559

Piatră sculptată în altorelief.

Dimensiuni: lg. 100 cm; lț. 100 cm.

Așezată inițial de Alexandru Lăpușneanu, pe zidul unui turn, probabil, construit de el în anul 1559 spre latura de vest a incintei și demolat apoi în împrejurări necunoscute, această stemă a fost montată ulterior deasupra ușii din peretele vestic al paraclisului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, clădit în aceeași zonă între anii 1854-1856, ușă zidită mai târziu urmare a deschiderii alteia în peretele nordic. Cu acest prilej, stema a fost reîncastrată pe fațada estică a paraclisului, unde se află și în prezent.

Asemănătoare cu stema de pe fațada exterioară a turnului de intrare, atribuită lui Ștefan cel Mare, compoziția heraldică din chenarul cvadrilobat al acestei pisanii prezintă însă și unele elemente vădit diferențiate: între coarnele bourului apare numai steaua cu cinci colțuri, nu și semiluna, iar ochii acestuia sunt foarte slab marcați; roza, puternic reliefată și aici, este plasată în lobul din stingă al chenarului, după grumazul conturnat al bourului, iar în partea simetric opusă apare un leu cambrat, cu coada aruncată pe spate, element a cărui semnificație în această armonie încă nu este clarificată; în sfârșit, coiful și scutul dinastic sunt dispuse aproape disparat sub botul bourului care nu este anturat de nici un fel de lambrechinuri. Greu vizibile, pe scut se mai pot distinge totuși tradiționalul crin dublu și un mic detaliu, care trebuie să fie rămășița unei cruci, de asemenea duble.

Inscripții: de jur împrejurul chenarului cvadrilobat, inscripție în limba slavonă, parțial ilizibilă: „Dreptcinstitorul Domn al Țării Moldovei, marele Io Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, nepotul bunului Ștefan Voievod, (...), sub egumenul Io..., în anul 7067 (= 1559) mai...”.

Observații: în această pisanie a devenit ilizibil tocmai fragmentul în care se preciza ce anume a construit Alexandru Lăpușneanu la Mănăstirea Putna în anul 1559. Cât despre „egumenul Io...”, acesta nu poate fi altul decât Ioanichie, atestat ca stareț al acestei mănăstiri exact în perioada la care se referă inscripția, adică prin anii 1556 - 1559.

Stema lui Constantin Racoviță, 1757

Calcar sculptat în champleve.

Dimensiuni: lg. 77 cm; lț. 57 cm.

Este încastrată pe fațada dinspre incintă a turnului de intrare. Pe întreaga suprafață din interiorul ovoidal circumscris pisaniei, este sculptat un scut heraldic, decorat spre laterale cu stilizări vegetale cvasibaroce reprezentând cununi de spice și semipalmete. O coroană princiară, dispusă între un buzdugan și un paloș, încununează partea superioară a scutului marcată de două volute divergente, între aceste decorații apar stemele reunite ale Moldovei și Țării Românești: către stânga, sus, capul de bour sculptat frontal, fără gât, împodobit cu o stea între coarne și anturat, sub nivelul botului, de simbolurile soarelui și lunii cu chipuri omenești; spre dreapta, puțin mai jos, acvila muntenească, cu aripile ușor desfăcute și cu crucea în cioc, privește către capul bourului, întorcându-și grațios gâtul. Dincolo de inscripție, în fiecare colț al pietrei dreptunghiulare, este sculptată câte o floare cu vrejuri foarte fine.

Inscripții: de jur împrejurul stemei, ca un chenar ovoidal, se desfășoară pisania românească săpată în litere chirilice: „Cu mila lui Dumnezeu, Ioan Constantin Racoviță Voievod, domn Țării Moldovei”. La partea inferioară a scutului este înscris, tot cu litere chirilice, anul 1757.

Observații: pisania a fost încastrată în peretele vestic al turnului de intrare în mănăstire, din porunca mitropolitului Iacov Putneanul, pentru a preciza că refacerea acestuia și a zidurilor de incintă s-a săvârșit pe vremea domniei lui Constantin Racoviță, care a favorizat în multe privințe marea ctitorie a lui Ștefan. În interiorul ei apar laolaltă stemele ambelor țări românești deoarece Constantin Racoviță a domnit alternativ și în Moldova (1749 - 1753, 1756 - 1757), și în Muntenia (1753 - 1756, 1763 - 1764).